Am avut o copilarie foarte fericita. Viata in cele 3 blocuri de pe strada Traian, in centrul Severinului, ar fi putut fi transpusa astazi, cu succes, intr-un TV series cu nenumarate seasons. Zumzaia continuu. Blocatarii (cuvantul mi se pare genial - nu-mi apartine, l-am aflat dintr-o carte a lui Radu Paraschivescu, care il crediteaza pe Serban Foarta pentru inventarea lui) erau foarte pestriti si extrem de preocupati de viata celorlalti blocatari, pe care un grup bine definit de blocatare o comentau intensiv si constant pe bancile din curte. Pe acelea eu le numeam colegele de banca.

 

Deasupra noastra, la etajul 3, statea familia Petrescu, ambii frizeri. Doamna Petrescu era femeie buna, singura ei meteahna era ca atarna in balcon covoarele ude dupa ce le spala, si toata apa se scurgea in balconul nostru. Nu conta ca o rugai sa nu mai repete numarul, parea ca uita de la o tura la alta. Baiatul ei cel mic, Danut, era de varsta noastra. Era un slabanog pispirel, cu ochelari cu dioptrii atat de mari, ca ochii ii pareau supradimensionati. De multe ori si-i spargea, asa ca ii mai avea, periodic, legati cu elastic pe dupa cap. Danut nu asculta de parinti si se golanise de mic. Nu invata la scoala, si era pacat, caci era suprinzator de inteligent. Inteligenta si-o canaliza in fel de fel de inventii si rautati care se reflectau asupra bietelor pisicute aciuite prin curte, pe care le chinuia cu cruzime. Cat am fost mai mici am fost prietene cu Danut. Tin minte si acum telefonul pe care il confectionase el din doua cutiute cilindrice de Vitamina C, legate intre ele cu ata de papiota. Un capat il cobora pe geam, din dormitorul lui in dormitorul nostru, si il testam vorbind in cutiuta aceea, sau o puneam la ureche sa ascultam ce ni se transmite din capatul celalalt. Ni se parea genial! Asezat pe patul meu, Vili observa tot si se amuza si el cu noi.

 

Cand am mai crescut, Danut a devenit Dan Petrescu si am inceput sa ma bat cu el. Eram mica si bondoaca, dar inflacarata si voluntara. Nu suportam injustitia. Nu imi placea cand Dan Petrescu prindea bondari, le baga un pai in fund si ii lasa sa zboare asa, chinuit, nu imi placea cand prindea muste si le rupea aripile, sau alte gaze mai mari, pe care le lega cu ata si le dadea apoi foc, bucuros sa vada cum se zbat pentru o clipa.

 

Dan Petrescu avea acolitii lui in curtea blocului nostru. Cand ma suparau, ii instiintam, sigura pe mine, asa cum ma asigurase tatal meu: “Daca mai faceti prostii, tatal meu o sa va ia de o mana si uite asa o sa va invarta si o sa va arunce peste bloc, de o sa aterizati in curtea cealalta!” Nu aveam nicio indoiala ca taticul nostru nu ar putea indeplini aceasta misiune cu brio!

 

Monica era cuminte, frumoasa si delicata. Nu se incaiera cu nimeni. Eu, baietoiul familiei. Cand am mai crescut si am citit “La Medeleni”, pe Monica o asociam cu Monica din roman, iar pe mine cu Olguta cea zvapaiata.

 

Imparteam un dormitor amandoua. Patul Monicai era la geam, in fata caruia, un plop care ajungea pana la etajul patru, a fost partasul copilariei noastre. Tare il indrageam. Curtea blocului era plina de plopi, dar plopul nostru era special. In el si-au facut casa, la un moment dat, doi gugustiuci, chiar pe creanga din fata camerei noastre. Am fost fericite si onorate ca ne-au ales pe noi si sunt sigura ca n-a fost intamplator. In fiecare seara, cred ca ani de zile, cei doi gugustiuci soseau seara pe creanga, se ghemuiau unul langa altul si adormeau acolo. Noi ii priveam fascinate de pe geamul deschis, cateodata prin perdea, ca sa nu ii speriem, alteori direct, cu perdeaua larg deschisa. Intotdeauna, la ora la care invataseram ca sosesc, ii asteptam si verificam ca sunt acolo.

 

Revenind la Vili (Vilică, Vilușcă), el se instalase foarte bucuros in viata mea, si participa cu incantare la evenimentele ei. Bineinteles ca la inceput i-am dat si de mancare, asa ca boticul lui devenise negru de murdarie. Atata il iubeam si il pupam, ca ochii lui, doi nasturi negri, se desprinsesera si atarnau acum doar in cateva fire de ata. Era inacceptabil ca Vili sa fie lasat sa isi piarda vederea! Asa ca la un moment dat, mamica noastra l-a supus unei operatii estetice, echivalentul unui “facelift” al zilelor noastre. Noroc cu ea, atat de buna si priceputa la toate! I-a cusut lui Vili o fata noua, i-a desenat sprancene, i-a cusut ochii. In decursul timpului, si pantalonasii lui rosii cu bretele au devenit zdrente, iar fundita lui rosie s-a scămoșat de tot. Vili a fost imbracat cu hainute noi, de care, crescand, am avut grija sa i le spal si sa il mentin curat, asa cum se cuvine.

 

La un moment dat in copilaria noastra, eu si Monica am vrut sa ne schimbam frezele. Nu ne mai placea sa fim, Monica cu tunsura de Mireille Mathieu, iar eu cu tunsura no name, carliontata de la natura.

 

Cum sa gasim noi pe cineva care sa ne tunda ca in povesti, si ca in filmele americane de la televizor? “Duceti-va la Gicu, e cel mai bun frizer din oras! Nici nu trebuie sa ii spui cum sa te tunda, se uita o data la tine si stie imediat cum sa iti faca parul sa iti stea cel mai bine!” Recomandarile pentru tunsura la Gicu veneau din toate partile. Nu era nici o urma de indoiala in mintea noastra ca Gicu era solutia!

 

Intr-o dupa-amiaza, extrem de emotionate, am pornit amandoua spre locatia unde Gicu ii tundea mai bine ca Edward Scissorhands pe toti norocosii care treceau pragul frizeriei. Ca sa ajungem acolo, trebuia sa parcurgem vreo trei sute de metri pe strada Traian, de asemenea numita Strada Mare. Pe Strada Mare gaseai de toate, era ca un mall insirat la șușa. Imi amintesc atat de bine cum treceam pe langa casa cu porti de fier, maronii, unde un catel mare, negru si carliontat, isi facea veacul. Il chema Whiskey. De cate ori treceam pe acolo, Whiskey venea bucuros la poarta si sarea in sus, pe cele doua labute din spate. Daca nu il vedeam, il strigam “Whiskey! Whiskey!” si imediat aparea. Mai departe, la cativa pasi, se intindea nerusinat de goala o mezelarie, unde cand si cand mai primeau sunca de Praga, salam de Sibiu si parizer. Urma apoi Consignatia, pe colt, unde obiecte straine si foarte scumpe ne faceau sa ne holbam la ele intimidate, prin vitrina. In fata Consignatiei se afla masuta cu loz in plic ("loz in plic, loz in plic/dai trei lei si iei nimic"), unde o biata tanti cu basma vindea noroc la trecatori. Urma parcul din fata Consiliului Judetean, care era dragut si destul de bine ingrijit. Era plin de trandafiri vara, iar in timpul iernii se instala acolo Oraselul Copiilor, cu magia sarbatorilor de Craciun.

 

Iata-ne in fata frizeriei lui Gicu, menita sa ne transforme viata. Caci orice tunsura noua e menita sa ne propulseze intr-un capitol nou si mai bun al vietii noastre, sau cel putin asa credem. Nu-ti mai place capitolul in care te afli, vrei o schimbare in bine? Incepi (si te si opresti) cu schimbarea coafurii. Dupa care realizezi ca totul a ramas la fel, te afli pe aceeasi pagina in cartea vietii tale.

 

Gicu era un omulet intre doua varste, slab si sprintar. Se rotea agitat in jurul scaunului clientului, țăcănind foarte profesionist din foarfeca si din gura. Ne-a privit suspicios, doua fetite intrate intr-o frizerie care deservea mai mult barbati decat elemente feminine. Uitandu-ma in urma, nu stiu ce a fost in capul nostru. Eu m-am urcat prima in scaunul lui Gicu. “Cum vrei sa te tund?”, a intrebat Edward Scissorhands. “Cum credeti ca mi-ar sta cel mai bine!”, am declarat eu plina de incredere. Gicu a ramas cu gura cascata, dar si-a revenit foarte repede. “Pai de unde sa stiu eu cum ti-ar sta tie cel mai bine?” Si Gicu s-a apucat sa manuiasca foarfecele in singurul mod in care stia. Ne-a tuns pe amandoua exact la fel, “rotund in scari”. Am iesit de acolo cu capetele ca niste oale, golite de păr, si ne-am rugat, in timp ce zoream spre casa, sa nu ne intalnim cu nimeni pe Strada Mare, ca drumuri laturalnice nu existau.

 

Ajunse acasa, Vili o fi crezut ca am vrut sa imitam tunsura lui, in semn de afectiune si solidaritate.