Cred ca terminasem clasa a cincea sau a sasea cand, intr-o vara, intorcandu-ne acasa cu masina din vizita anuala pe care o faceam bunicilor din Ardeal, din partea mamei, parintii s-au oprit intr-un sat din judetul Valcea, sa cumpere o gaina. Era perioada penuriei, in care fiecare se descurca cum putea.

 

Parintii au oprit masina in fata unei gospodarii mai acatarii, si au batut la poarta. Familia de tarani care locuia acolo s-a induplecat sa ne vanda o gaina din ograda lor. Au alergat dupa mai multe prin curte, in cotcodacelile de rigoare ale orataniilor vizate, si in final au pus mana pe o gaina alba, cu care noi am pornit victoriosi la drum, spre casa.

 

Eu si sora mea, Monica, eram copii, ce stiam pe vremea aceea. Gaini si curcani vii se mai perindasera scurt prin apartamentul nostru, dupa care ajungeau fara gres in oala cu ciorba si in farfuriile noastre. Imi amintesc de “George Cacanul”, care si-a petrecut ultimele ore in baia noastra, ametit de dusca de tuica pe care parintii i-o turnasera pe gat, in ideea populara ca astfel i se fragezeste carnea. Cine a mai vazut curcan beat! Bietul George macar a pierit fericit, fara sa inteleaga prea mult din ce i se intampla.

 

(O scurta nota pe care ma simt obligata sa o fac, acum, la varsta adulta, si care sper sa nu vexeze pe nimeni. Fiecare cu alegerile lui. Ma cutremur acum gandindu-ma la timpurile acelea, si unde pot duce saracia si lipsa alimentelor. Iubesc foarte mult animalele si am devenit vegetariana pentru ca nu pot cuprinde cu mintea enormitatea faptului ca animale vii sunt crescute si omorate pentru consumul nostru. Dar acum avem optiuni care pe vremuri nu existau.)

 

Locuiam in Turnu-Severin, in centru, nu departe de Consiliu Popular, la etajul al doilea al unui bloc cu patru etaje, blocul din mijloc din cele trei blocuri identice de pe strada Traian. Cele trei blocuri aveau 2 curti, aflate intre ele. Curtea noastra si “curtea cealalta”. Fiecare bloc avea doua scari, scara noastra si “scara cealalta”. Tatal nostru era director la Hidrocentrala Portile-de-Fier, motiv pentru care si ajunsesem cu domiciliu in Turnu-Severin, desi parintii nu erau din partile acelea.

 

In seara in care am ajuns acasa cu gaina cea alba, parintii au bagat-o intr-o cutie mare de carton pe care au pus-o pe balcon. Balconul era inchis, cutia foarte inalta, asa ca gaina noastra era in siguranta acolo, macar pana a doua zi, cand soarta ii era pecetluita.

 

A doua zi dimineata, cand eu si Monica ne-am dus pe balcon sa vedem ce face gaina, minune! Langa ea se afla un ou, inca cald, pe care gaina tocmai il mesterise si il daduse afara pe teava. Pline de incantare am alergat la mama noastra, sa ii anuntam vestea cea mare. “Mamica, mamica! Gaina a facut un ou!” Mama noastra si-a lasat treburile si a venit fuguta cu noi pe balcon, sa vada minunea. Si atunci ne-am pus noi doua cu gura pe ea, in rugaminti fiebinti sa nu o taie pe gaina cea vrednica, care uite, face oua!

 

Era un lucru de neinchipuit, sa tinem o gaina la bloc, in apartament! Existau, e adevarat, niste locatare, pe ici pe colo, mai mult sau mai putin pensionare, care aveau gaini pe care le lasau sa alerge toata ziua prin curte. Dar erau aceleasi care stateau, cat e ziulica de mare, pe cele doua banci din “curtea noastra”, crosetand pulovere si macrameuri si discutand in detaliu toate evenimentele celor trei blocuri si ale locatarilor lui. Cand plecai de acasa, sau te intorceai, se uitau lung dupa tine, fara sa inceteze a croseta, si puteai fi sigur ca urmatoarea discutie va fi despre tine, despre cum te imbraci, despre ce cred ele ca faci si unde te duci, si daca sunt sau nu de acord cu toate acestea. Da, ati ghicit, erau ţaţele blocului. Noi le numeam colegele de banca.

​

Sa vi le prezint. Doamna Bălălău, inalta ca o paluga, care parea mereu ca se clatina cand mergea. Femeie simpla, venita de la tara, nu reusise sa se orasenizeze deloc in toti anii traiti la oras. Purta aceeasi basma maro si se imbraca modest, in niste fuste drepte, in culori terne, si slapi de plastic pe timp de vara. Nu stiu de ce imi amintesc ca sotul ei ar fi fost politist, poate ma insel. Locuia la parterul “scarii celeialte” a blocului nostru, si avea nu una, ci doua sau trei gaini carora le dadea drumul dimineata prin curte, si le aduna inapoi in apartament la caderea serii. Doamna Bălălău era o femeie foarte buna, nu facea rau nimanui. Era cea mai inofensiva colega de banca. Cand isi dadea cu parerea despre vreun locatar sau eveniment, in randul colegelor de banca, ma gandesc ca o facea fara rautate, si fara culoare, ceea ce starnea nemultumirea si lipsa de respect a celorlalte ţaţe mai infoiate. Doamna Bălălău avea doi baieti, dintre care mi-l amintesc pe Daniel Bălălău, cel mic, un golan care ii dadea mereu de furca.

 

Doamna Usturoi, de la parterul scarii noastre. O femeie ca un cartof mare si bulbucat.Mi-o amintesc nelipsita de pe banca, in vesnica ei rochie sintetica maro si in papuci de casa sau botosi in carouri. Doamna Usturoi croseta cu andrele lungi si cu ochelarii pe nas. Era foarte volubila, vesela, vorbea tare ca sa o auda tot blocul. Cateodata ne uitam pe furis de la fereastra bucatariei, la “cine e pe banca”, dar cand Madam Usturoi era acolo si avea companie, nici nu trebuia sa ne uitam, o auzeam din casa daca fereastra bucatariei era deschisa. Tin minte si acum, dupa ani, de ciorbica de pomina a lui tanti Usturoi, poveste auzita de nenumarate ori de pe geam. “Si am facut o ciorbica…atat de buna! Ca Ion al meu ma si intrebă: da’ din ce carne ai facut-o? Si eu i-am zis, cu cartoful in mana: Ioane, uite asa de mare-i carnea, cat cartoful asta!” “Asa i-am zis!” Doamna Usturoi nu avea gaini, dar avea niste negi mari cu par pe fata, care ma fascinau.

 

Doamna Dragotescu, tot de la parterul scarii noastre. Cred ca, sub aparenta unei doamne de treaba, baga de multe ori strambe si rautati la adresa tuturor. De aceea, in randul colegelor de banca, era respectata si recunoscuta ca o autoritate in domeniu. Doamna Dragotescu detinea o gaina.

 

Si in sfarsit, doamna Pea, o rautate de femeie, mica, slaba si ascutita, care locuia tot la parterul “scarii celeilalte”, si care isi facuse langa balconul ei din coltul blocului, pitit, un cotet in care tinea cativa pui de gaina, pricajiti si speriati. Doamna numita Pea avea o limba foarte inveninata si o privire care parea ca uraste pe toata lumea. Nu participa des la sesiunile de pe banca, dar cand era si ea protapita acolo, parca ca toata dinamica bancii se schimba. Nici celelalte colege de banca, a caror meserie era barfa usoara, clasica, de cartier, nu pareau ca se simt in largul lor cand madam Pea se gasea la pupitrul de comanda.

 

Mai era si doamna Petrescu, ca part-time colega de banca, care locuia deasupra noastra, la etajul trei. Femeie buna si inofensiva. Ca part time mai erau si altele, pe care nu am sa le mentionez aici.

 

Dar daca tot am divagat un pic acum, trebuie sa o amintesc si pe madam Lahman, care locuia sub noi, la etajul unu. Madam Lahman era o pensionara cu nasul pe sus, care facea pe distinsa. Nu facea nicidecum parte din tagma colegelor de banca. Tin minte cum, copil fiind, m-a intrebat daca imi place opera. Muzica simfonica am ascultat din copilarie, tatal nostru fiind un mare iubitor de muzica clasica. Aveam acasa o colectie impresionanta de discuri cu muzica marilor compozitori, dar opera inca nu ascultasem la vremea aceea. Am raspuns ca nu cunosc opera. Madam Lahman a slobozit un pufait de adanc dispret si n-a mai continuat conversatia cu mine, un copil. S-a retras in apartamentul ei si si-a pus un disc de opera, care s-a revarsat prin geamul deschis al dormitorului ei, in toata curtea. Nu stiu ce or fi inteles colegele de banca din toate acele lalaituri.

 

Am facut o asa amanuntita radiografie a colegelor de banca, ca sa va dau o idee in ce companie si gura aveau sa intre parintii mei, daca acceptau sa tinem gaina noastra ouatoare in apartamentul nostru de la bloc.

​

Dar sa revenim la povestea in curs. Pe mama noastra o castigasem. Nici nu era greu, ne iubea foarte mult si ne facea toate hatârurile. Cand tatal nostru s-a intors de la serviciu, eu si Monica asa am tabarat cu rugaminti si plansete si asupra lui, ca nu a putut decat sa fie si el de acord sa tinem gaina. Intr-o euforie de nedescris i-am dat numele de…Puicuta!

 

Gata, aveam acum un pet, in persoana Puicutei, gaina noastra cea alba, facatoare de oua! Si Doamne, ce pet minunat si neasteptat a mai fost! Hai sa va povestesc.

 

Culcusul Puicutei a ramas in cutia cea mare de carton de pe balcon. Dimineata o scoteam in brate de acolo iar in culcusul ramas gol gaseam intotdeauna un ou cald si perfect. Deschideam larg usa apartamentului. Puicuta o lua incetisor la vale pe scari si cobora cele doua etaje, ţup, ţup, din treapta in treapta. Stia foarte bine drumul. Cat e ziua de mare se plimba prin curtea blocului si pigulea una alta din tarana. Avea si compania gainilor doamnei Bălălău si cea a doamnei Dragotescu. Era suprinzator de inteligenta. Curtea blocului era larga, dar nefiind ingradita, draga noastra gaina ar fi putut cu usurinta iesi din perimetrul ei. Asta nu s-a intamplat niciodata. Puicuta isi stia exact teritoriu. Unde celelalte surate mai vizitau si “curtea cealalta”, Puicuta se limita doar la curtea noastra. Era fericita sa culeaga cu ciocul viermisori si rame din pamant, sa alerge in iarba, sa se plimbe printre florile doamnei Pea, care intretinea o mica gradinita de flori in fata geamului ei de la bucatarie, in dosul sarmelor comune de uscat rufele. Imi amintesc de florile cu petale lungi si viu colorate, care cresteau acolo. Nu stiu cum se numesc. Noi, fetele, le mai rupeam din petale si ni le prindeam cu scuipat de unghii, sa para ca avem unghii lungi, colorate. Rautatea de madam Pea se enerva si boscorodea de la fereastra, sa o alunge pe Puicuta si pe noi de acolo. Si daca tot vorbim despre asta, in dreapta gradinitei “lui Pea” se gasea bara de batut covoarele, pe care ne atarnam toti copiii, sa ne demonstram muschii.

 

Toata lumea era fericita. Doamnele Bălălău si Dragotescu isi gasisera linistea si validarea, acum ca “domnul Dedu, director la Hidrocentrala Portile-de-Fier” avea si el o gaina, ca si ele. Ii ziceau “gaina lui domnul Dedu”. Cum se apropia inserarea, “gaina lui domnul Dedu” venea singura acasa. Se culca o data cu gainile, bineinteles. O gaseam pe presul din fata usii apartamentului, in pozitie de somn. Era fantastica cum stia ea sa ajunga acolo, din instinct, fara nicio indrumare. Rareori, daca nu o gaseam in fata usii noastre, urcam un etaj mai sus si o culegeam de pe presul din fata apartamentului doamnei Petrescu, de la etajul trei. Cred ca doar o data sau de doua ori Puicuta s-a zapacit si a incurcat scarile, aterizand astfel in fata apartamentului familiei Naramzoiu, de la etajul doi, la “scara cealalta”.

 

Ce alte vietati mai misunau pe acolo? Curtea era plina de pisici ale nimanui, care se aciuiau in beciurile blocului, un loc intunecos si mucegait, plin de tevi si conducte ruginite, in care, o data intrat, te izbea duhoarea calda de vechi si putrefactie. Stiu asta pentru ca l-am investigat o data, alaturi de o turma de copii care ne-am aventurat in maruntaiele lui. Bietele pisici convietuiau in pace cu cele cateva gaini, adica nu se fugareau unele pe altele si pastrau o distanta respectuoasa. Nu convietuiau insa foarte bine cu copiii de la bloc, dintre care unii erau destul de cruzi si le chinuiau cand le prindeau. De asta imi amintesc cu multa tristete. Imi amintesc insa cu mult drag de Peggy, pisica siameza cu blana neagra si guleras alb, a doamnei Ruicanescu, ce locuia la parterul scarii noastre. Peggy era frumoasa si eleganta, o adevarata regina. O zareai incolacita pe pervazul ferestrei dormitorului ce dadea inspre gradina de trandafiri pe care doamna Ruicanescu o intretinea cu religiozitate, si o uda in fiecare seara cu furtunul scos pe geamul de la bucatarie. Peggy era lasata sa se plimbe in voie si pe afara, dar intotdeauna se intorcea acasa curata si nezbarlita, ca dintr-o plimbare prin parc. Avea tinuta.

 

Puicuta era acum parte integranta din familia noastra. O luam cu noi si la padure, cu masina. Parintilor le placea mult sa iasa “la iarba verde” in weekend-urile calde, cu vreme frumoasa. La Balota si la Stârmina. Padurea Stârmina era locul nostru preferat. Era o padure mare, de stejari, care se termina intr-un camp vast, unde, pe timp de vara, isi iteau capetele din lanul de grau, minunatii maci rosii. Cata bucurie pe noi sa alergam pe camp pana la “stejarul nostru”, un stejar singuratic aflat chiar in mijlocul campului! O data ajunse acolo, puteam zari “ciresul nostru” de pe dealul din apropiere, destinatia finala a iesirii noastre la iarba verde. Cand ciresul nostru era in floare, un parfum firav emana in jurul lui. Imi amintesc adierea de petale roz pe care vantul o flutura in jurul nostru, razele dulci ale soarelui care imbratisau pamantul, si picnicurile noastre acolo, la adapostul prietenului nostru, ciresul.

 

De parca ar fi fost ieri.

 

Cu Puicuta prin padure a fost o adevarata poveste. Puicuta calatorea nestingherita in portbagajul masinii. O data ajunsi la padure, deschideam portbagajul si Puicuta noastra, ţupa-ţup, se dadea jos din masina. Era foarte precauta, nu se indeparta nici un pic de noi. Se vedea pe ea ca freamata si moare de bucurie sa fie in mijlocul unei astfel de naturi debordante, dar nu uita deloc de capul ei. Era ca un catelus cuminte si intelept, care nu se indeparteaza de familia lui. La prima noastra iesire la padure, Puicuta era in delir! Scormonea pe sub pietricele si manca toti viermisorii fara aparare care ieseau la iveala din ascunzisuri. Se aruncase in ei ca, vorba aceea, gaina in boabe! Daca ne-ar fi vazut cineva pe toti patru, cu o gaina care ne urma pasii religios, sigur s-ar fi inchinat sau ar fi pufnit in ras! Oricum, dupa prima iesire, in care Puicuta s-a dat, literalmente, pe toate brazdele din padure, ajunsa acasa a facut o diaree de zile mari, pe care nu o pot uita. In limbaj popular, am aflat atunci ca se spune “a se cufuri”. Puicuta s-a cufurit total dupa prima ei iesire la padure. La urmatoarele a fost mai retinuta, ceea ce inseamna ca Puicuta a invatat din greseli. Era o gaina foarte inteligenta, si nu, memoria nu imi joaca feste.

 

Am luat-o pe Puicuta si la padurea Balota. Fara legatura cu Puicuta, Balota e locul unde, am aflat, din insemnarile tatalui meu, ca eu am compus pe loc, la vreo doi anisori de viata, primele mele versuri. Intr-o pajiste verde, in departare, pastea o turma de miei. Iar eu am zis, vazand-o:

 

“Ninge peste ialba

Si se face alba…”

 

The rest is history.

 

Glumesc, desigur.

 

La un moment dat, Puicuta a inceput sa devina apatica. Vorba mioritica:

 

“De cateva zile incoace

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.”

 

Asa si cu Puicuta noastra. Somnola si iarba nu-i mai placea. Unde o asezai, acolo statea, pleostita pe burta, ca o perna batucita de vreme si de folosinta. Parea ca nu-i mai pasa de nimic, nu mai avea nici o scanteie, nici o determinare. Noi, copiii, ne-am ingrijorat. Ce-i cu Puicuta noastra? E oare bolnava?

 

Mamica noastra, crescuta la sat, a stiut imediat care-i baiul. Puicuta intra in cloceala! Ii venise sorocul sa stea pe oua. Fara sa stea pe ganduri, mama noastra i-a aplicat tratamentul salvator. A dus-o in baie, a asezat-o in cada, si i-a aplicat un dus rece si inviorator. Puicuta noastra nu a protestat foarte tare, fiind intr-o adanca transa de cloceala. Dar tratamentul i-a fost aplicat de cateva ori pe zi, mai multe zile la rand, si iat-o din nou pe Puicuta treaza si plina de viata, alergand voioasa prin curte, alaturi de gainile (cu una mai putin la numar, din motive de ciorbă) doamnelor Bălălău si Dragotescu.

 

“Una mia suta lei

Ia te rog pe cine vrei

Din gramada cu purcei

A lui mos Andrei.

Ori pe mine, ori pe tine,

Ori pe cine iti con-vi-ne!”

 

Si uite asa s-a dus un an. A trecut vara aceea, toamna, iarna, primavara si a sosit din nou vara si timpul sa mergem la bunici. La cei din partea tatalui, in judetul Buzau, si la cei din partea mamei, in judetul Mures. Si cu asta, a venit si timpul sa luam o hotarare serioasa in ce priveste viitorul Puicutei.

 

Parintii au facut consiliu de familie, si au hotarat ca cel mai bine pentru Puicuta ar fi sa o ducem la Vatava, la bunicii din Ardeal. Bunicii aveau acolo o gospodarie frumoasa, iar Puicuta avea sa fie integrata in cardul de pasaret al bunicilor, cu regimul special ca ea nu va ajunge vreodata in nicio oala. Va muri de batranete, atunci cand ii va fi sorocul.

 

Cu toata parerea de rau pe care o simteam, eu si Monica am inteles ca Puicuta va fi mai fericita acolo, asa ca ne-am sacrificat pentru binele ei si ne-am dat acordul. Si apoi, o vom vedea pe Puicuta in fiecare an, cand mergem pe la bunici! Si uite asa a ajuns Puicuta sa aiba al treilea domiciliu din viata ei la Vatava, loc care cu siguranta a fost un paradis pentru ea. Bunica avea mare grija de pasaretul ograzii. Aveau cuibarurile lor ingradite cu plasa, unde se retrageau pe timp de noapte. Nicio vulpe sireata nu le-ar fi putut accesa si face de petrecanie. Pe timp de zi, gainile si cocosii erau lasati liberi prin livada larga, plina cu meri si nuci, si unde se pierdeau in micul lan de porumb pe care il intretineau bunicii in fata casei. Mai era si gradina de flori, cu mireasma ei imbatatoare, care se activa mai ales seara, cand caldura zilei se domolea, si capitele de fan, pe care se cocotau pana sus unele gaini si cocosei indrazneti. Dar nimic nu se putea compara cu gramada de balegar dintr-un colt al gradinii, care era visul oricarei gaini sau cocos de pe lume! Iar apoi mai era si bunica, care le striga de cateva ori pe zi la masa: “Puiutii! Puiutii! Puiutii!” “Puiutii! Puiutii! Puiutii!” Mare minune cum, la auzul chemarii, toate orataniile de unde or fi fost ele, din fundul livezii, din porumb, din cotete si cuibare, de pe capite si chiar de pe gramada de balegar, alergau mancand pamantul si o inconjurau frematand pe bunica care le arunca in dreapta si-n stanga pumni de boabe gustoase. Trai pe vatrai!

 

S-au scurs asa cativa ani, nu as putea spune cati. O vedeam pe Puicuta in fiecare an cand mergeam la bunici. Puicuta era fericita si respectata in ograda bunicilor, asa ca si noi eram linistite si multumite. Pana cand intr-o vara, Puicuta nu a mai fost acolo. Ni s-a explicat, cu codeala, ca a avut un accident si si-a rupt un picior intr-un gard de sarma. Cum la sat nu se pune problema sa oblojesti si sa ingrijesti de o gaina oloaga, unchiul Petrea, care se afla acolo, la cosit, a facut din ea cea ce se face la tara: supa. Am fost multa vreme suparata pe unchiul Petrea si chiar si pe bunicii mei dragi, ca au permis asemenea lucru, dupa ce au promis ca Puicuta va avea o alta soarta, mai demna. Anii au trecut, insa Puicuta nu mi-a iesit niciodata din minte.

​

As fi vrut sa insotesc povestirea mea cu o fotografie a ei, insa nu am gasit niciuna. Si ca povestea mea sa fie acompaniata, totusi, de o imagine cu parfum de timp trecut, de tara si fân, i-o daruiesc pe aceasta. E o fotografie veche, pre-Puicuta. Noi doua mici, la Vatava, in livada, cu mamica noastra, bunicii, Cheţuca (sora mamei, careia noi ii spuneam afectuos Cheţuchiţa) si Gabriela, verisoara noastra din Targu Mures, fata unchiului Petrea din poveste. Mama noastra o tine pe Monica cu bratele, iar eu sunt cocotata cel mai sus pe gramada de fan cosit. Din aceasta fotografie, doar noi doua si Chetuca am mai ramas. Bunicii s-au dus, Mamica noastra s-a dus si ea. Gabi a plecat dintre noi la numai 47 de ani. Ma uit la fotografie si ma cuprinde o tacere plina de lacrimi.