Mama mea a plecat dintre noi pe 24 mai, 2025, la ora 3:12 PM, cu patru zile inainte de a implini 88 de ani. A pasit Dincolo, in lumina vesnica, in timp ce eu si sora mea, Monica, o tineam in brate, ingenuncheate langa pat. Un buchetel de lacrimioare si o crenguta de liliac alb vegheau intr-un pahar, pe noptiera. Mama mea a iubit liliacul. Bogatia cu care izbucnea in fiecare vara, parfumul subtil, dragostea de viata pe care o revarsa pe crengi, ca o cascada de frumusete. Liliacul a fost floarea Ei preferata.​

​

In dimineata acelei zile am stiut ca sfarsitul e aproape. Ca nu ne vom misca de langa patul ei pana cand va pleca. Slabise mult in ultimele zile, de cand nu mai manca. Respira greu, elaborat, pometii ii ieseau in afara prin pielea sidefie, intinsa. Ochii mari, cu pleoapele supte de suferinta, priveau rataciti in jur.

​

Camera era luminata de soarele zilei de vara. O zi frumoasa, in care parea atat de neverosimil sa trebuiasca sa parasesti aceasta lume. In incapere canta muzica in surdina.

​

“De-ai fi tu salcie la mal
M-aş face râu la umbra ta…”

​

Bolovan care imi sfarama pieptul mi-era sufletul. Mamicuta mea iubita…Cum am plans amandoua la patul tau…

​

Cu mare efort, Mamicuta noastra reusea sa isi ridice manuta uscata si sa ne mangaie pe par. Monica ii citea poezii. Era furtuna de lacrimi pe dinauntru, dar continua sa citeasca. Eu nu puteam sa scot un cuvant, pe mine ma facea stana de piatra tacerea.

​

Si acum ma intreb ce-a fost, de unde am stiut. S-a schimbat deodata ceva in aer. Am spus brusc: “Taci, Moni.” A tacut. In linistea grozava ce inunda incaperea, respiratia grea a Mamei noastre s-a linistit. A inchis gura si si-a inaltat ochii spre tavan. Secunde in sir a privit fix, cu interes, ceva acolo. O lumina tulburatoare se revarsa pe fata ei.

​

Am ingenuncheat amandoua langa pat, de-o parte si de alta. Cu o mana o imbratisam, iar cealalta o aveam pe pieptul ei, unde ii simteam bataile inimii. Din ce in ce mai rare. La un moment dat Monica a soptit: “Gata...” In palma mea, inimioara ei incetase sa mai bata.

​

“Şi-n ochii tăi ce-n noapte
Somnul dulce i-a inchis
Aş vrea să fiu clipa unui vis.”

 

A doua zi, Monica mi-a textuit:

 “As vrea sa discutam, poate maine…Tu ai simtit prezenta lui Dumnezeu in ultimele clipe ale Mamicutei, inainte ca sufletul Ei sa se ridice la cer?”

“Era acolo, cu noi.”

“Dimineata, inainte de a veni la Mamicuta, pe copacul din fata camerei mele a aparut o pasare rosie mai mare, cu o creasta cum n-am vazut vreodata….”

​

Trei zile mai tarziu i-am depus trupul intr-un cimitir batran, mic si frumos, in vecinatatea unui rand de castani in floare. Ceremonia a fost deosebit de frumoasa, asa cum a fost si Ea, toata viata. O viata plina de caldura, bunatate, daruire si frumusete.

​

A fost cea mai buna, mai blanda si mai minunata Mamicuta din lume. Un om deosebit de cald si bun, iubit oriunde s-a aflat. A fost invatatoare, a iubit si pretuit copiii, iar copiii au iubit-o inapoi.

​

Dupa inmormantare am venit cu Monica acasa, si ne-am asezat in gradina, pe terasa. Eu am intrat cateva secunde in casa, sa aduc ceva rece de baut, cand am auzit-o pe Monica strigand, extrem de emotionata: “Cami, Cami! Am vazut pasarea cea rosie in copacul acela! A venit din nou! E Mamicuta!” Am fugit cu rasuflarea taiata afara, dar creanga copacului era deja goala, doar frunzele mai palpaiau pe ea.

​

A doua zi dupa inmormantare a plouat. M-am trezit pierduta, intr-o dimineata cenusie, cu o durere apasatoare in piept. Ma gandeam la Ea, in pamantul rece, ma indurera ca ii e frig si ca e prea multa greutate pe pieptul ei.

​

S-au perindat apoi zile si zile foarte grele, in care functionam pe pilot automat. Izbucneam in plans la fiecare gand, iar gandurile nu ma paraseau niciodata.

​

La o saptamana dupa plecarea fara intoarcere a Mamei noastre, m-am intalnit cu o cunostinta indepartata. O mai vazusem cu o luna in urma, si ii mentionasem ca sunt grabita, ca Mama mea e in spital. M-a intrebat acum, de politete, ce mai face. I-am spus. S-a intristat pe data, si a inceput sa imi povesteasca cum si-a pierdut ea mama, acum 7 ani. “Am tinut foarte mult la ea, insa nu cred ca i-am spus-o vreodata. Si asta ma doare. Am fost multi ani rebela, relatia noastra nu a fost intotdeauna usoara.” “Dar”, a continuat, “sunt convinsa ca a stiut cat de mult am iubit-o. Pentru ca, dupa ce s-a stins, am vazut cardinalul rosu. A venit sa imi spuna ca e bine.” Si pentru ca ma uitam la ea fara sa para ca inteleg despre ce vorbea, mi-a spus: “Cardinalul rosu, nu stii? Citeste online, si o sa intelegi.”

​

Am cautat imediat dupa ce m-am despartit de ea, febrila. “Cardinalul rosu este perceput ca un mesager spiritual, trimis de cei plecati dintre noi, ca sa ne ofere dragoste, confort, sa ne indrume si protejeze in timpurile grele, si sa ne reaminteasca de tot ce a fost frumos impreuna.” Mi-am adus imediat aminte de pasarea rosie care i-a aparut Monicai in ziua in care s-a stins Mama noastra, aceeasi pasare rosie care ne-a vizitat gradina in ziua inmormantarii. Cardinalul rosu! Am sunat-o repede pe Monica sa ii anunt marea descoperire pe care am facut-o, aveam acum ceva de care sa ne agatam cu toate puterile!

​

Cardinalul rosu a aparut in gradina noastra pentru prima data in ziua inmormantarii. Niciodata pana atunci nu l-am vazut, desi locuim aici de cativa ani. L-am fi observat cu siguranta. Dupa inmormantare, cardinalul a tot venit, se aseza pe aceeasi creanga pe care l-a vazut prima data Monica, si privea spre casa. Insa eu nu l-am zarit niciodata.

​

Am petrecut saptamani de zile asteptand un semn de la Mama mea. Am asteptat-o sa imi apara in vise, ori sub forma unei raze de lumina care cade altfel, a unui fosnet sau unduire de flori atunci cand nu e niciun firicel de vant in preajma, sau a unui cardinal rosu, aparut in calea mea, ca o surpriza divina. Dar nu s-a intamplat nimic. N-am primit nimic, nu mi-a aparut in vise, iar cardinalul rosu m-a ocolit. Ne vizita din cand in cand gradina, mi se spunea asta, dar eu nu l-am vazut niciodata…

​

Nu intelegeam. Cum sa plece fara sa imi dea un semn, cat de mic? Cum? Eram suparata, umbrita, ingreunata de acel bolovan greu in suflet, pe care il purtam mereu cu mine. Mi s-a spus ca semnele vor veni, atunci cand sunt pregatita sa le primesc. Ca inainte de asta trebuie sa imi eliberez sufletul de norii grei, sa primesc seninul in inima mea, sa las amintirile dragi sa ma lumineze. Sa le fac loc in suflet. In primele saptamani nu am putut.

​

La o luna dupa am plecat in Norvegia, excursie planificata cu un an inainte. Monica se intorsese la ea acasa, in Montreux.

​

In Norvegia mi-am purtat bolovanul in suflet peste tot pe unde am fost. In drumurile mele mi-au aparut multe bisericute pitoresti, cu micile lor cimitire. Am intrat in fiecare si am trecut printre morminte. Am plans. Acum stiam ce inseamna sa ai pe cineva foarte iubit, undeva, intr-un cimitir. Pentru ca nu aveam altceva, mi-era cumplit de dor de mormantul Ei de langa castanii inca in floare.

​

Apoi s-a intamplat ceva miraculos. Ajunsa la ea acasa, Monica a inceput sa citeasca jurnalele Mamei noastre. Le gasise in apartamentul din Turnu-Severin cu doi ani inainte, cand am fost amandoua sa il vindem. Uitasem de ele. 20 de jurnale, 20 de ani din viata Mamei noastre. Din 1966 pana in 1987. Un an lipseste.

​

Mama mea a scris aproape in fiecare zi cateva randuri, randuri pe care Monica le citeste acum cu noi. Face fotografii paginilor si ni le trimite, mie si tatalui nostru. Am terminat anul 1966, si citim acum anul 1967. Mama noastra nu a fost nicicand mai prezenta. Ne povesteste viata ei, pas cu pas, zi cu zi, iar pentru noi e ca si cand am citi un roman.

​

In 1966 Mama noastra avea 29 de ani. Noi nu ne nascuseram inca. Incepusera lucrarile pentru construirea Hidrocentralei Portile-de-Fier iar tatal nostru muncea mult, era des plecat la Bucuresti si in afara tarii.

​

Povestirile din jurnale ale Mamei mele ne-o aduc mai aproape ca oricand. Insemnarile ei sunt scurte, dar foarte frumoase. Pe 14 februarie, 1966, jurnalul ne povestea: “Am primit primul buchetel de branduse din anul acesta”. Iar o zi mai tarziu: “Prima zi de primavara! Ne-am plimbat pe camp, de-a lungul unui paraias cu apa tulbure, contempland vazduhul primavaratic, starnind cainii si curiozitatea oamenilor de la marginea orasului. Ciocarlanii cantau zburand de ici colo”.

​

Marti, 8 martie 1966: “L-am condus din nou la gara. Sunt singura. De fiecare data ii simt lipsa parca mai mult.”

​

Vineri, 11 martie 1966: “Ne-am plimbat pana la Crihala. Mugurasii sunt umflati, se deschid, canta voioase pasarelele. Dar el a fost trist toata ziua. Ce-l doare, oare?”

​

Pe 27 martie, 1967, insemnarea era: “Poate au zambit ghioceii, undeva, intr-o padure, sau a zburat un inger nevazut din ceruri si s-a dus iar inapoi, cu parfum de toporasi in aripi.”

​

Bolovanul meu a inceput sa se faca tot mai mic, cateodata parca nici nu-l mai simt. Dar e tot acolo. Mama mea ne vorbeste peste timp, ne povesteste ca a avut o viata frumoasa si plina. Ne spune, printre randuri, ca nu vrea sa o plangem, ci sa traim cu ea, frumos in suflet.

​

Intoarsa acasa din Norvegia, mi s-a aratat si mie pentru prima data cardinalul rosu. Intr-o dupa-amiaza, intrand in camera dinspre gradina fara nici un gand anume, am aruncat o privire afara. Cardinalul rosu statea pe balustrada terasei gradinii, in toata splendoarea lui. Ma privea. Dupa cateva clipe s-a ridicat in aer si a zburat in coroana bogata a unui copac din spatele gradinii, trecand prin fata ferestrei de la care il priveam, incremenita de emotie. Am izbucnit in plans.

​

Imi amintesc copilaria noastra frumoasa si plina de dragoste. Am fost niste copii fericiti, intr-o familie unita si fericita. Simt impacare ca i-am adus pe parinti in Canada, langa mine, ca am avut grija de ei si ei de mine. Derulez obsesiv in minte ultimele clipe ale Mamei mele, si multumesc pentru binecuvantarea ca am fost cu Ea pana la sfarsit. Zile mai tarziu, cand m-a intrebat Monica de unde am stiut, tot ce am putut sa spun a fost: “Nu stiu, s-a schimbat aerul in jur.” Monica spune ca atunci, in ultimele clipe, eu as fi spus: “E OK, Mamicuta, e OK. Poti sa pleci acum.” Si ca Mama noastra s-a linistit deodata si a inceput sa plece, cu respiratii din ce in ce mai rare, pana cand n-au mai fost deloc…

​

Cardinalul Rosu ne viziteaza acum aproape in fiecare zi gradina. Cateodata sta pe gard si se uita inspre casa, iar eu, in dosul perdelelor, nici nu indraznesc sa respir, sa nu il sperii si sa zboare. De fiecare data izbucnesc tacut in lacrimi. I-am cumparat o casuta, bird feeder, careia i-am vopsit in rosu acoperisul, ca sa fie mai frumoasa. I-am pus acolo seminte de floarea soarelui, de care am citit ca ii plac. Il vad des ca vine si ciuguleste seminte. Cateodata e doar o fluturare rosie in zbor, alta data e linistit, se aseaza pe o creanga sau un vas cu flori, si ma lasa sa il privesc. E deosebit de frumos.

​

Mama mea traieste si va continua sa traiasca in noi, si in tot ce ne inconjoara. Mi-o aduc aminte intr-o fotografie veche, de cand eram noi copii. Vara, intr-un camp plin cu maci si margarete, intr-o rochita albastru deschis, cu guleras alb.

​

“De-ai fi tu soarele pe cer
M-aş face când răsari în zori
Un câmp de flori...”

​

Acolo mi-o imaginez acum, indepartandu-se incetisor, cu zambetul ei cald si senin, cu mana dreapta mangaind usurel florile, in drumul ei spre lumina.

​

E pretutindeni acum.

​

Daca cititi aceste randuri, rog frumos sa va opriti cateva clipe si sa indreptati un gand catre Ea, chiar daca nu ati cunoscut-o. Mama mea va trai astfel cu o sclipire mai mult. Caci cei plecati dintre noi vor continua sa traiasca atata timp cat cei ramasi isi vor aduce aminte de ei.