Povesti Mongole
Actualizată în: 9 oct.
Chiar înainte sa învețe sa meargă, copiii mongoli învata sa calareasca.
“Suntem copiii Cerului Tată si ai Pamantului Mamă, urmasii Marelui Chinggis Khaan, nascuti sa traim in prezenta khiimori-ului nostru, calul vantului.
Suntem cu totii razboinici. Oricare ar fi lupta voastra, continuati sa luptati. Continuati sa castigati. Fie ca khiimori-ul vostru sa se inalte sus, iar spiritul vostru sa ramana pur si adevarat.
Am invatat sa calaresc un cal inainte sa inteleg ce este frica. Pe stepa nesfarsita, viteza nu era pericol, era libertate. Vantul imi purta respiratia, calul imi purta trupul, iar impreuna ne miscam ca o singura fiinta vie peste intinderea pamantului.
Pentru mongoli, acest sentiment nu este doar o amintire. Este un mod de a sti cine suntem.”
Dulguun Tsogbadrakh - “Calul Vantului”
De cand a inceput fascinatia mea pentru Mongolia? Pentru stepele ei nesfarsite, pe care imi imaginam calareti strabatandu-le in goana cailor si a prafului pe care il iscau sub copite? Memoria imi spune ca de mic copil, pe cand citeam “Povesti Nemuritoare” si eram fermecata de tinuturi indepartate, maturate de vanturi si de timp. Undeva in adancuri am avut mereu dorinta de a merge acolo, sa vad si sa simt. In vara aceasta am fost. M-am intors cu sufletul plin de dragoste si respect pentru oamenii acelor locuri, si cu o tolba doldora de povesti. Unele dintre ele vreau sa vi le povestesc si voua, sa ramana spuse.
UB
Am aterizat in Ulaanbaatar, sau pe scurt UB, cum ii spun cu afectiune localnicii, pe 22 august 2026, aproape de miezul noptii. Zborul lung din Toronto, cu escala in Seoul, nu m-a obosit atat de tare cum ma asteptam. Eram curioasa sa descopar o alta lume. La aeroport ne-a asteptat un microbuz, care ne-a dus la un hotel nou in afara orasului, unde ne-am petrecut noaptea. A doua zi urma sa fie zi de recuperare, in preajma Ulaanbaatar-ului.
UB e un oras foarte aglomerat. Din cele 3.6 milioane de locuitori ai Mongoliei, 1.68 milioane traiesc in UB. Traficul e dens si greoi. Cand am ajuns noi acolo, era penurie de benzina si cozi imense la statiile de petrol. S-a decis ca nu are rost sa petrecem ziua de recuperare in trafic, ca sa razbim in UB, ci afara, pe camp, la Mongol Nomadic Cultural Heritage Center, un muzeu viu in care sunt prezentate traditiile mongole.
A fost o zi frumoasa, in care am invatat despre obiceiurile mongolilor din toate regiunile distincte ale tarii. Am vazut cum se mana cirezile de vite, din goana cailor. Cum se vaneaza cu acvilele, in Muntii Altai. Ce gust are curd-ul, un iaurt uscat, tare, taiat in bucatele de diferite forme, care e alimentul de baza al mongolilor. In Mongolia, crescatorii de vite nu produc branza, ci curd, care e mai economic ca branza. Gustul lui e dulceag, neobisnuit, nu neaparat pe gustul meu. Am vazut cum se calaresc camilele bactriane, cele cu doua cocoase, in Gobi si in Altai. Cum arata un ger, cum se joaca jocuri, cum se canta din gat.
Un ger mongol este locuinta lor tradiționala, ceea ce numim noi iurta. Ni s-a spus ca termenul de iurta se foloseste in Rusia, si ger in Mongolia. Ger-ul are forma circulara, si e realizat dintr-o structură pliabila din lemn, acoperita cu straturi de pasla din lana de oaie si panza. E folosit atat de populatia nomada, cat și de familiile din mediul urban. De exemplu, in UB jumatate de populatie locuieste in aparmente, iar restul in ger district.
Khomii, cantatul gutural mongol, este o tehnica traditionala de canto din Mongolia, in care cantaretul produce mai multe sunete simultan, ca si cand o singura persoana ar canta pe doua voci in acelasi timp. Isi are radacinile in traditiile muzicale ale nomazilor mongoli care incercau sa redea sunetele naturii: vantul, apa, zgomotul copitelor in goana cailor.
In cele cateva ore petrecute la Mongol Nomadic Cultural Heritage Center am facut cunostinta cu ceea ce aveam apoi sa aprofundam in calatoria noastra mai departe: sufletul mongol si spiritul liber nomadic, harnic si truditor al acestui popor demn. A fost locul unde ne-am inceput calatoria, si in care am incheiat-o trei saptamani mai tarziu, dormind intr-unul dintre ger-urile din ger camp-ul centrului nomadic. In prima zi nu stiam ce inseamna un ger camp, dar aveam sa ne familiarizam foarte bine cu ele in urmatoarele saptamani.
Muunuu
Pe Muunuu, ghida noastra care ne-a insotit cele 22 de zile petrecute in Mongolia, am intalnit-o a doua zi dimineata in holul hotelului nostru de la periferia Ulaanbaatar-ului. O fata frumoasa, pe care nu ai cum sa nu o indragesti. Muunuu are simtul umorului, e calda si umana. Emană liniste prin toata fiinta ei. Nu exagerez cand spun ca in aceasta calatorie a avut grija de noi ca o mamica de copiii ei. Muunuu e muzeolog la Muzeul National din UB. A crescut intr-un ger, intr-o familie cu 5 copii. A invatat sa calareasca de mica, sa faca boortsog (aluat prajit, ca o gogoasa), buuz (găluște umplute), a invatat bine la scoala, a facut studii universitare, a fost trimisa pentru specializare cateva luni in Italia, s-a casatorit si are trei copii. Cel mai mic, un baietel simpatic de 7 ani, incepe scoala acum, in septembrie. Iar noi, cand am intalnit-o, am crezut ca Muunuu e inca studenta!
Muunuu iubeste sa fie ghida, desi asta inseamna ca e mult plecata de acasa in timpul verii. Pentru ea insa, a insoti calatori in Mongolia inseamna mandria de a le povesti despre tara ei. E iubire adevarata si adanca in sufletul ei pentru pamanturile si traditiile natale, pe care nu s-ar gandi vreodata sa le paraseasca. Muunuu e extraordinara, o forta a naturii.
Spre Vest, catre Muntii Altai, la granita cu Rusia si China
A doua zi am luat avionul spre vest, spre Olgii, centrul provinciei Bayan-Olgii. E o regiune izolata, cu o puternica identitate kazaha musulmana, o tara in interiorul unei alte tari, avand o limba si traditii semnificativ diferite de restul Mongoliei.
La aterizare ne-au asteptat doi soferi kazahi locali, Estai si Khartsaga, cu doua microbuze UAZ, masina predominant folosita in Mongolia pentru transport pe drumuri neasfaltate si in zone izolate. Masinile erau proprietatea soferilor, si le conduceau cu o indemanare extraordinara. In masina lui Estai stateam noi toti sase, impreuna cu Muunuu. Khartsaga conducea masina cu bucataria si proviziile noastre, si cu Oka, bucatareasa.
Am pornit intr-o calatorie lunga de vreo 7-8 ore spre Altai Tavan Bogd National Park, aflat in zona de frontiera cu Rusia la nord si China la sud, printr-un peisaj spectaculos, cu vai si rauri, campii intinse si teren montan foarte accidentat. Am trecut prin hartoape si hurducaturi ca niciodata altcandva! Spre seara am ajuns la poalele muntilor acoperiti de ghetari si ne-am instalat pentru 3 zile in ger-ul unei familii de tuvani, grup etnic distinct din provinciile vestice.
Familia avea un baietel de 4 ani, istet foc, o fetita de vreo 2-3 anisori, iaci, si un catelus legat cu un lant sub un camion stationat langa cele 3 ger-uri ale familiei. Am intrebat, mi s-a spus ca acel catelus e legat acolo doar cand familia are vizitatori ca noi, altfel e lasat liber. Am ales sa cred ca asa e.
Am fost cazati in doua ger-uri, iar familia - tata, mama, cei doi copii si doi bunici - s-a inghesuit intr-un ger. Am adus daruri din Canada: ochelari de citit pentru cei in varsta, care stiam ca sunt foarte apreciati in zonele din Mongolia aflate departe de civilizatie, rechizite scolare, jucarii si dulciuri pentru copii, si un rucsacel de gradinita, cu printese Disney pe el, de care fetita nu s-a mai desprins. L-a purtat mereu cat am sat acolo, de parca ar fi fost o jacheta pe spatele ei.
Viata e dura in Muntii Altai. Locuiesc aici familii de nomazi, crescatori de iaci si camile, care isi muta ger-ul dintr-un loc in altul, in functie de anotimp. Toaletele le sapa in pamant, la cateva zeci de metri de ger-uri, si le imprejmuiesc pe trei laturi cu scanduri joase, care-ti vin pana la brau cand stai in picioare, dar te ascund privirii cand stai in ciuci. Nu le-am putut folosi niciodata. Am folosit mereu ceea ce Muunuu numea “natural toilet”, adica campul nesfarsit si gol.
In vestul salbatic al Mongoliei planul era sa urcam Varful Malchin, 4,050 m, lipit de granita cu Rusia, unul dintre cele 5 varfuri ale muntilor Tavan Bogd. Pentru asta ar fi trebuit sa stam doua nopti in corturi in base camp-ul aflat la poalele lui, si sa avem tot echipamentul adus aici de camile. Din nefericire, zona a fost saptamani de zile inchisa calatorilor din afara din cauza epidemiei de febra aftoasa la animale, si redeschisa cu putin inainte de sosirea noastra aici. Nu s-au gasit in zona calauze cu camile care sa ne transporte echipamentul, asa ca planul nostru a cazut. Nu am fost prea afectata, nu era ceva ce tineam mortis sa fac, asa ca nu am varsat prea multe lacrimi. Intr-o zi am ajuns la base camp si am vazut si Malchin Peak de departe.
In Altai am vazut pentru prima data ovoo (pronuntie: ouá) - gramezi sacre de pietre, lemne sau crengi ce servesc drept altare pentru cinstirea spiritelor si divinitatilor locale ale naturii. Se intalnesc in general in trecatorile montane, sau pe langa sursele de apa si marcheaza traseele sigure pentru calatorie. La baza lor e samanismul mongol imbinat cu budismul tibetan. Ritualul pentru cei ce intalnesc un ovoo in calea lor e sa culeaga de pe sol trei pietricele si sa le inconjoare de trei ori in sensul acelor de ceasornic, urmand directia soarelui. Dupa un inconjur complet, arunci o pietricica in morman, si soptesti in gand o rugaciune sau o dorinta.
Khamshybai Elik, the Eagle Hunter
Dupa trei zile petrecute in pustietatile fascinante ale Muntilor Altai, am plecat cu mic, cu mare spre sum-ul Sagsai, unde era mult anticipata noastra intalnire cu o familie de “eagle hunters”, vanatorii cu acvile.
Trebuie sa explic insa ce este un sum. Un sum e o asezare cu o populatie de aproximativ 3,000-5,000 de locuitori. Ca sa se califice ca sum, asezarea trebuie sa aiba: o scoala, o gradinita, o banca, un spital si un stadion unde se sarbatoreste anual festivalul Naadam.
Un sum este impartit in bag-uri. Deci un sum este un orasel, iar un bag este un sat. Mongolia are 21 de provincii si 330 de sumuri.
In Mongolia exista doar 3 orase, incluzand Ulaanbaatar, capitala tarii. Fiecare provincie are, de asemenea, un centru provincial, care nu e nici oras, nici sum, ci pur si simplu centru provincial.
Khamshybai Elik are acum 65 ani, si vaneaza cu acvilele de la 30 de ani. Locuieste cu familia in sum-ul Sagsai, aflat la cca 30 km distanta de Olgii.
Elik e faimos, fotografii cu el au fost prezentate pe vremuri in National Geographic. Este un om foarte bland si modest, care mi-a lasat o impresie profunda. Sa vanezi cu acvile nu este usor. Este nevoie de indemanare, calm, bunatate si multa rabdare. In primii sai sase ani, nu a reusit sa prinda nimic. Dar, cu multa rabdare, a invatat aceasta meserie si traditie rara, pe care nepotul sau o duce acum mai departe.
Ne-am simtit onorati sa fim primiti in casa lui Elik cu multa caldura si ospitalitate, atat de caracteristice poporului kazah. Ochii lui Elik, adanci si plini de povesti te priveau direct in suflet.
Doctor Zhivago
In seara din Olgii dinainte de a ne lua zborul inapoi spre Ulaanbaatar am luat cina cu o familie de kazahi. UAZ-ul ne-a lasat in fata unei curti prafoase in care ne astepta stapanul casei, un barbat imbracat confortabil, dar cu un aer distins. Inainte de a ne pofti in ger, ne-a turnat la fiecare apa dintr-o carafa alba, sa ne spalam pe maini intr-un lighean asezat pe ciment. In semn de respect ne-am descaltat cand am intrat in ger-ul care servea drept camera de oaspeti. Familia locuia intr-o casa de piatra cu tencuiala veche, aflata in aceeasi curte. Am vazut peste tot acest aranjament in care familiile din asezari mai populate detin si case, si gers, in aceeasi curte. Am aflat ca gazda noastra e medic, acum la pensie.
Dupa ce am consumat politetile de rigoare (Muunuu ne-a servit peste tot ca translator), domnul doctor a iesit din ger si a revenit cu bratele pline de platouri incarcate de mancare. Mongolii mananca foarte multa carne, curd, orez si ceva mai putine legume, care sunt greu de gasit in zonele aride. Cum eu nu mananc carne, Muunuu s-a dat peste tot peste cap sa ma acomodeze, grija pentru care ii multumesc cu mult drag.
Domnul doctor s-a retras in timp ce noi mancam, dupa care a revenit insotit de una din fiicele lui, studenta la medicina. Amandoi erau imbracati in frumoase costume traditionale kazahe si aveau in maini cate un instrument muzical ce semana cu mandolina. Instrumentul se numeste Dombra, si are doar doua coarde.
Tatal si fiica ne-au cantat melodii de o frumusete rapitoare. Fata avea multa gratie, si canta cu sufletul. Se asternuse linistea in ger, eram cu toti fermecati de spectacolul la care asistam. M-am pomenit gandindu-ma ca tatal seamana cu Iuri, din filmul Doctor Zhivago.
Nu stiu de unde stie Muunuu toate aceste comori ascunse.
A doua zi am zburat inapoi la Ulaanbaatar.
Gobi
Gobi este un cuvant mongol care inseamna, in esenta, “zona foarte arida”. In inchipuirea mea, era in intregime acoperit de dune de nisip, precum Sahara. In fapt, cea mai mare parte a Desertului Gobi este formata din pietris rosiatic, formatiuni stancoase si campii uscate. Ploua rar aici. Vitele si iacii cu greu isi gasesc hrana in iarba scurta, uscata care il acopera pe alocuri. E un loc vast si rece, cu temperaturi extreme, intins pe aproximativ 1.3 milioane de kilometri patrati in sudul Mongoliei si nordul Chinei.
L-am strabatut in 5 zile de la nord la sud, si apoi din nou catre nord-vest. De data asta in doua Toyota 4x4, conduse de soferii Nyamka si Chimdee.
Gobi e un nimic cat vezi cu ochii, pe care soferii nostri il navigau uimitor de bine. Nu exista indicatoare, nici sosele astfaltate, doar drumuri de pamant si, de multe ori, nici ele. Nu imi pot inchipui cum Nyamka si Chimdee strabateau campul vast, in care nimic nu iti era reper, si reuseau intotdeauna sa ne duca la destinatie.
Din loc in loc se gasesc acolo ger camps, in care innopteaza calatori ca noi. Am stat mereu in gers spatioase si confortabile, cu baie individuala, care fiecare aveau papuci si halate de baie, periute si pasta de dinti. In sala cea mare a restaurantului din camp ti se servea micul dejun, pranzul si cina, care, din nou, erau surprinzator de bune in mijlocul pustietatii in care ne aflam.
Diminetile si serile in Gobi soarele inundă si incendiază solul rosietic. Te simti ca pe planeta Marte, departe de toate si de ideea de civilizatie cu care ai fost obisnuit.
In Gobi am stat in ger camp-uri cu nume ca Gobi Magic, Gobi Tours, Secret of Ongi. Am luat pranzul in ger-ul unei familii, crescatori de camile, care locuiau in preajma unor dune de nisip. Soarele ardea necrutator in dupa-amiaza aceea, si nu exista nici o umbra cat vezi cu ochii. Doar in ger-urile familei iti puteai gasi un pic de adapost pentru umbra. Caldura insa te insotea pretutindeni.
Am explorat formatiunile de granit Baga Gazariin Chuluu, stancile Tsagaan Suvarga (White Stupa), petroglifele de la Khavtsgait si am facut o drumetie in Valea Vulturilor (Vulture Valley). Am fost martorii apusului pe stancile rosietice de la Flaming Cliffs (Bayanzag), unde s-au descoperit in 1920 primele oua de dinozauri, si am petrecut o dupa-amiaza printre ramasitele manastirilor budiste Ong, victime ale epurarii anti-religioase rusesti din anii 1930, ce stau acum marturii tacute ale unui capitol tulbure din istoria Mongoliei.
Din Desertul Gobi am ajuns in Mongolia Centrala, in zona celor Opt Lacuri.
Muntii Khangai, Mongolia Centrala
In Orkhon Valley, in Mongolia Centrala, sosise deja toamna. Copacii aveau galben in frunze. Ulaan Tsutgalan, Cascada Rosie, e o formatiune spectaculoasa aflata la izvorul raului Orkhon, unul dintre cele mai mari si mai lungi din Mongolia, ale carui ape curg pana la lacul Baikal, in Siberia rusa. Am petrecut o dupa-amiaza acolo, intr-o oaza de toamna blanda si aurie.
Intr-una din zile am vizitat o familie tanara de crescatori de iaci din Muntii Khangai. Tanara mama, Tumenbayar, ne-a pregatit buuz (coltunasi), boortsog (aluat prajit), khailmag (smantana inchegata, prajita cu faina) si urum (smantana coagulata). Era foarte harnica si priceputa, mainile ii lucrau iute si cu precizie, iar zambetul nu o parasea deloc. Familia isi mutase ger-urile in locul unde urmau sa-si petreaca toamna cu doar doua zile inainte de a-i vizita noi, la 7 km distanta de tabara lor de vara. Tanarul cuplu, in varsta de 26 si 27 de ani, avea doi baietei: unul de 11 luni, iar celalalt de 4 ani. Aveau si o pisica isteata si plina de personalitate, care s-a cocotat pe una dintre masinile noastre imediat ce am sosit.
Tinerii locuiau impreuna cu parintii lui Tumenbayar, cu fratele ei mai mic si cu fratele de 21 de ani al sotului ei. Acesta se casatorise si el de curand, iar familia planuia sa construiasca un ger pentru el si sotia lui, care era insarcinata si urma sa vina sa locuiasca aici dupa ce avea sa nasca. Familia detinea 1,000 de animale, nu-mi pot imagina cum de puteau avea grija de toate, asa, raspandite pe coclauri cum erau. Muunuu ne-a spus ca in Mongolia traiesc mai multe animale domestice decat oameni. Numerele sunt urmatoarele: 60 milioane de animale domestice, dintre care 1 milion de iaci, 5.4 milioane de vaci, 5 milioane de cai, 500,000 de camile, 24 milioane de oi si 23 de milioane de capre.
Ca peste tot unde am fost in vizita, am adus cadouri pentru copii si adulti. Baiatul cel mare a fost incantat de toate, dar cel mai mult i-au placut baloanele. I-am umflat unul rosu, iar el s-a jucat cu el afara, in vant, razand de bucurie.
La populatia nomada in Mongolia, cand vine vremea ca cei mici sa inceapa scoala, copiii se muta intr-un sum unde raman pe durata anului scolar, fie impreuna cu mama lor, fie cu bunicii sau cu rudele care locuiesc in acel sum. Daca nu au rude acolo, locuiesc in internatele scolilor. Se intorc acasa doar in vacantele scolare sau in weekenduri, daca sum-ul este suficient de aproape de casa lor.
Cand a venit timpul sa plecam si sa ne luam ramas-bun, m-am trezit dintr-odata cu bebelusul in brate, pe care tatal lui mi l-a dat pentru a face cateva fotografii impreuna cu el.
Am parcurs pe jos drumul spre ger camp-ul nostru. La o stana, un catelus rasa Bankhar (rasa predominanta de caini din Mongolia, folositi ca si caini de paza la animale, si care seamana intre ei de parca ar fi copie la indigo), s-a luat vesel si respectuos dupa noi. Cum oamenii nu prea le dau atentie, se simt si ei cateodata singuri.
Bankhar!...Bankhar!...
In ger camp-uri mancarea era indestulata, ramanea mereu in farfuriile noastre. M-am hotarat sa o culeg in pungi la sfarsitul fiecarei mese. Se aduna multa de la noi sase, Muunuu, Nyamka si Chimdee. Pe drum, daca vedeam vreun catelus al nimanui (si vedeam multi), opream si varsam pungile cu mancare in fata lui. Bietii catelusi o priveau cateva clipe parca increduli de norocul care se abatea asupra capului lor, si, parca cerandu-si voie, incepeau sa o manance din ce in ce mai repede pe masura ce prindeau curaj. Erau bolnavi si hamesiti. Mie mi s-a rupt sufletul pentru fiecare catelus si pisicuta fara familie intalniti in drum. Mi-i amintesc pe toti. Cand nu am mai avut mancare in pungi, le-am impartit plicurile cu peste uscat aduse de acasa. Intr-un complex comercial unde ne-am oprit scurt, m-am repezit si i-am cumparat unui biet catelus o portie intreaga de mancare de la restaurantul locului.
Mi-a ramas cu mare tristete in suflet imaginea puiutului de pisic, neputincios si bolnav, din fata unui restaurant dintr-un sum. Am pus langa el mancare, dar nu a avut forta sa o manance. S-a tarat intr-un tufis si a ramas acolo, mic si suferind. I-am spus lui Muunuu ca as vrea sa il duc la un veterinar, unde gasim unul? Muunuu mi-a raspuns ca in Mongolia nu exista veterinari decat pentru animale mari, (cai, vaci, iaci, camile) care servesc gospodariile. Cred ca acel pui s-a stins acolo, in tufis.
Imi aduc aminte de pisicutul alb cu negru dintr-un ger camp, ce isi facuse culcus sub o ghereta de lemn la intrarea in camp. Acolo locuia el, singur, nestiut si nevazut. Nimeni nu il baga in seama, trecea lumea pe langa el de parca nu ar fi existat. Era hamesit, mititelul. I-am dat un pliculet intreg cu tuna, si l-a mancat pe nerasuflate. Foarte prietenos, a venit apoi sa se frece de picioarele mele sa-l mangai. S-a tolanit pe spate, si mi-a dat cu incredere toata burtica lui la scarpinat. Peste cateva ore l-am cautat din nou. A venit imediat la mine, era tot sub ghereta. Foarte inteligent si interactiv. A doua zi dimineata l-am cautat din nou cu un pliculet de tuna. Am pornit-o apoi cu totii pe jos spre o manastire budista cocotata pe niste stanci, la vreo 8 km de camp. Masinile aveau sa ne culeaga de undeva, din drum, dupa vizitarea manastirii, si de acolo ne continuam drumul. Deci paraseam acum aceasta tabara. Pisicutul cel alb s-a luat dupa noi, ca un catelus jucaus. Ba mai mult, a luat-o in fata, sa ne conduca. Mergea repejor, se uita in urma dupa noi, se oprea sa ne astepte dupa care isi urma drumul mai departe. Mi-era tare drag si l-as fi luat cu mine, acasa. Dar nu se putea. Ma mai gandesc si acum la el. Cand a ajuns langa un ger pustiu, pe care probabil il mai vizita din cand in cand, s-a oprit si ne-a urmarit cu privirea cum ne indepartam.
Muunuu mi-a fost strans alaturi in aceasta campanie a mea de a hrani catelusii si pisicutele nimanui. Cum am spus, Muunuu este o forta a naturii. Ma ajuta sa colectez mancarea, apoi era cu ochii in patru pe drum sa descoperim un catelus flamand. Cand zaream unul, il atentionam amandoua pe Nyamka sa opreasca masina. Muunuu sarea imediat din ea si incepea sa strige: “Bankhar!... Bankhar!...Bankhar!...” Catelusul, speriat la inceput, se apropia cu teama, dar era foarte recunoscator apoi sa infulece mancarea cazuta din cer.
Muunu mi-a povestit ca tragedia lovise familia ei cu un an inainte, cand fratele ei mai tanar fusese ucis intr-un accident de masina. Muunuu nu e religioasa. In Mongolia exista libertatea religiilor. Aproape jumatate din populatie declara ca nu au nicio afiliere religioasa. Poate ca e o urmare fireasca a trecutului socialist al tarii. Cei religiosi in Mongolia practica in mare majoritate budismul tibetan. Un mic procent, cam 5% din populatia religioasa, sunt islamici. Acestia sunt kazahii din vestul Mongoliei. Se mai practica samanismul mongol si chiar crestinismul, dar intr-un procent foarte mic.
Parintii lui Muunuu sunt budisti. Dupa moartea fratelui ei, Muunuu a vizitat cu parintii ei manastiri budiste, a vorbit cu preoti si a incercat sa isi aline durerea in credinta spirituala ca undeva, intr-o alta dimensiune, fratele ei inca exista. A intrebat un preot cum poate sa ajute spiritul fratelui ei si acesta i-a raspuns: “Il poti ajuta avand grija de un copil, de un batran, sau sa hranesti un animal flamand.” Muunuu mi-a spus ca a incercat atunci sa dea de mancare cateilor flamanzi, intalniti pe strada, dar niciodata cu aceeasi dedicatie ca acum. Mi-a multumit de multe ori pentru lectia aceasta de viata, si mi-a promis ca de acum o sa o duca mai departe. M-a bucurat mult parteneriatul nostru si nu voi uita nicicand cum striga Muunuu “Bankhar!... Bankhar!” prin locurile prin care treceam. Suntem cu totii Copiii Universului.
Printesa
Ginjidmaa (Princess) locuieste intr-o iurta in Muntii Gyalaanii Am, in provincia Arkhangai, Mongolia Centrala. Are 4 ani. Parintii ei, crescatori de cai, iaci, vaci, oi si capre, au 2,000 de animale, imprastiate pe pasunile muntelui.
Ginjidmaa are o surioara de un anisor, pe care o cheama Egshiglen (Melody). Doi catei timorati apartin si ei familiei. Se invart in jurul iurtei cand simt miros de mancare, se apropie de usa si asteapta. Isi stiu locul, nu vor sa deranjeze pe nimeni. Unul nu mai vede cu ochiul stang. S-o fi accidentat candva, dar prin partile acestea de lume viata e prea grea ca familia sa isi poata permite sa ii pese prea mult de catei sau pisici. Dupa cum am mentionat, nici nu exista in Mongolia doctori veterinari decat pentru animalele mari si folositoare gospodariei.
Ginjidmaa a inceput de o saptamana sa mearga la gradinita, intr-un sum apropiat, unde locuieste cu bunicul ei. Cand am venit noi in vizita era acasa pentru ca venise sa petreaca weekend-ul cu familia. E o fetita foarte isteata si dezinvolta. I-am aratat cum sa foloseasca o carte cu actibilde pe care i-am adus-o, si s-a imprietenit imediat cu mine.
Familia ne-a asteptat sa luam pranzul la ei. Pe masa, alimentul lor principal, curd, lapte de iapa, iaurt proaspat de iac si clotted cream, o smantana foarte groasa, inchegata. Au mai pregatit intr-un valau mare taietei traditionali mongoli, amestecati cu carne de oaie. De sub sobita din iurta, o pisicuta isteata ne urmarea cu interes. I-am aruncat cateva bucatele de peste uscat, adus cu noi din Canada, pe care le-a apreciat numaidecat.
Cand am sosit, primul lucru pe care l-am facut a fost sa dam catelusului cu ochiul ranit, tolanit langa iurta, mancarea noastra ramasa de la micul dejun. Era trist. Am sperat ca pentru cateva clipe mancarea primita l-a facut un picut mai putin trist.
Ginjidmaa m-a luat de mana si m-a scos afara. Vorbea mult, repede, in limba mongoleza din care nu inteleg nicio iota. M-a dus in spatele iurtei, in locul ei secret, unde a scormonit sub prelata si a scos de acolo o minge mica, colorata, cu care am jucat amandoua fotbal. Am umflat apoi un balon rosu, din punga de baloane pe care am adus-o pentru cele doua surioare, caruia i-am dat drumul afara, sa fie luat de vant. Am fugit amandoua dupa el, razand cu pofta, sa zboare, sa il prindem, din nou si din nou.
O sa-mi aduc aminte toata viata sentimentul de fericire pura si profunda libertate, de a alerga, undeva in munti, de mana cu o fetita mongola, dupa un balon rosu luat de vant…
Rashaan
Manastirea Tovkhoen, una dintre cele mai vechi manastiri budiste din Mongolia, este cocotata pe o stanca, la aproximativ 2,300 de metri altitudine, in varful muntelui sacru Shireet Ulaan.
"May all beings be happy". "Fie ca toate fiintele sa fie fericite", scrie pe o tablita mica la intrarea in manastire.
Acolo sus, unde nu exista decat linistea, vantul si zarile nesfarsite, m-am simtit, pentru cateva clipe, parte din meditatia tacuta a naturii si a lumii. Locul acesta este cunoscut drept "Tinutul Singuratatii Fericite". ("Land of Blissful Solitude".)
Cand am coborat de acolo, doi catelusi Bankhar se invarteau printre putinii oameni ajunsi in incinta manastirii. Nu erau ai nimanui, dar erau incredibil de blanzi si buni. Le-am dat cele doua pungute de peste uscat pe care le aveam la noi, pe care le-au infulecat cu multa pofta.
Cand am pornit in jos, prin padurea deasa de zada, unul dintre ei s-a luat tacut dupa noi si ne-a insotit prietenos pana la capatul traseului, unde ne asteptau soferii nostri, cu pranzul pregatit. Incepuse sa ploua zdravan, asa ca ei au tras prelatele montate pe masini, creand un adapost sub care am mancat o supa delicioasa de legume. Si pentru ca orice catel trebuie sa poarte un nume, Muunuu l-a numit pe micul nostru companion Rashaan ("Izvor").
Rashaan a primit o portie zdravana de mancare si, la sfarsit, intr-un bol mare, improvizat, o ditamai portie de supa. S-a asezat colac langa noi, linistit, ca si cum acum avea si el haita lui.
Am sperat ca toate acestea faceau parte din rutina lui si ca stia ca urma sa ne spunem ramas-bun. Dar el a sperat altceva…Cand masinile noastre au pornit, a alergat dupa ele si asta mi-a frant inima.
Inca un catelus bun ramas in urma…
"Fie ca toate fiintele sa fie fericite".
Planeta Mongolia
Ne-am incheiat calatoria pe Planeta Mongolia cu 3 zile petrecute in Ulaanbaatar si imprejurimi. Am vizitat Parcul Național Hustai, unde caii sălbatici aleargă liberi, Terelj National Park cu Ariabal Temple si faimoasa Turtle Rock, si turistica statuie de 40 de metri inaltime a lui Chinggis Khaan, indreptata cu fata catre Muntii Khan Khentii, locul in care el s-a nascut si a primit numele Temüjin. In Muzeul Chingghis Khaan din UB am intalnit un profesor american la pensie, care participase ani la rand la lucrari arheologice in Romania, langa Deva. A fost o placere intalnirea cu el. Si-a cerut scuze in numele tuturor americanilor pentru situatia politica actuala tensionata fara rost dintre Canada si Statele Unite. Si nu e prima data cand un american intalnit intr-o calatorie o face.
Ulaanbaatar e un oras surprinzator, vibrant, cosmopolit. Am fost la cumparaturi intr-un mall din UB, care semana foarte tare cu Galeriile Lafayette din Paris!
Am calatorit in Mongolia trei saptamani, dar mie imi pare ca am stat acolo luni de zile. E ca si cand am fost pe alta planeta. Mongolia m-a impresionat profund. Raman cu o mare dragoste si respect pentru aceasta tara cu stepe vaste, cu oameni demni, harnici si buni, si pentru legatura lor puternica, armonioasa si organica cu natura si animalele pe care le cresc, si de care depind.
Bayarlalaa, Muunuu! Mazaalai tsetseg idev! 😊 (Ursul mananca flori - inside joke.)
Voi duce de acum mereu cu mine povestile stepelor si ale cailor vantului.
Comentarii