Moai, Catei si Tango. O poveste despre Rapa Nui si Buenos Aires.

Iorana, Rapa Nui!

“Verde que te quiero verde.

Verde viento. Verdes ramas.

El barco sobre la mar

y el caballo en la montaña”…

Nu puteam incepe altfel povestirea mea, decat cu aceste versuri ale lui Lorca, foarte dragi mie. Orizonturi vaste, natură de un verde scanteietor, de parca te-ai afla in Tara lui Oz, cai semi-salbatici, ce cutreiera liber peste tot, tufe de flori atat de frumos colorate ca simti cum iti explodeaza in suflet bucuria de a trai, si statuile moai, ce incapsuleaza in tacerea lor, enigma timpului. Asa mi-a ramas in suflet insula Rapa Nui. Un loc unic, amestec de istorie si mistere nerezolvate, cu prezent infloritor, cu zambetul pe buze.

Cu moaii in gradina casei – Takarua Lodge

Am ajuns aici intr-o dupa-amiaza de aprilie 2025, dupa un zbor direct din Santiago, Chile. Zborul de patru ore si jumatate, cu compania LATAM, a fost lin si placut. Am aterizat in mijlocul unei zile pline de soare, ca o sarbatoare, asa cum am avut noroc si de toate celelalte cinci zile petrecute aici.

Ne-a asteptat la aeroport José, din partea Hotelului Takarua, unde am locuit pe insula. José, impreuna cu logodnica lui, Romina, chilieni de pe continent, se mutasera acum 12 ani in acest paradis indepartat si in prezent administrau amandoi Takarua Lodge. Pana am ajuns acolo, am trancanit cu el in masina.

Fara sa stiu prea multe despre locuitorii actuali ai insulei, cumva ma asteptasem ca limba predominanta sa fie cea veche, indigena, in schimb, am descoperit cu surprindere ca toata lumea vorbeste, de fapt, spaniola, si putini mai sunt aceia care vorbesc Rapa Nui, derivata din polineziana.

José mi-a spus ca le place foarte mult traiul pe insula. E linistit si senin, oamenii sunt pasnici si adanc legati de natura. Majoritatea (95%) traiesc in Hanga Roa, capitala, care e si singurul oras de aici. In Hanga Roa guvernul chilian a construit un spital, scoli, a pavat drumuri si a imbunatatit sistemul de electricitate si apa. Cu toate acestea, locuitorii inca depind de Chile pentru doctori, pentru cazuri mai complicate trebuind sa zboare la Santiago. Populatia indigena Rapanui are preturi preferentiale pentru zborul la Santiago, dar si limitarea ca pot zbura folosind aceste preturi numai daca raman locuri libere intr-un zbor.

Insula e micuta, are doar 165 km2, si 23 km pe partea ei cea mai lunga.

Pe drum spre Takarua, care a durat, poate, 20 de minute, si asta numai pentru ca pe insula se circula intotdeauna foarte incet, am cascat ochii la ceea ce vedeam in jur. Ce m-a izbit de la inceput a fost splendoarea verdelui, peste tot, razand in soare, ca o sarbatoare. Caii ce se profilau pe pasuni, la margine de ocean. Atmosfera animata a stradutelor din Hanga Roa, si catelusii insulei si ai nimanui, ce haladuiau peste tot.

In Rapa Nui traiesc in jur de 8.000 de oameni. Unii spun ca tot acolo traiesc mai multi cai decat oameni. Caii au fost adusi pe insula de catre misionarii catolici, la sfarsit de secol XIX. Oare cati catelusi or fi? Cred ca pe ei nu i-a numarat nimeni.

José  mi-a aratat prima statuie moai, la marginea drumului, pe care putini o mai bagau in seama. “Uite, primul tau moai!” Si asa a inceput aventura noastra in Rapa Nui!

Takarua Lodge e un mic paradis in paradisul insulei. Situata la mal de ocean, are cateva camere cu terase deschise. Terasele dau intr-o gradina frumoasa, ce priveste inspre ocean si inspre fosta asezare Tahai, cu cele 3 platforme ale sale de unde statuile moai privesc, ca de obicei, spre interior, ca sa vegheze asupra locuitorilor asezarii. Din gradina noastra, daca gasesti unghiul potrivit si te inalti putin pe varfuri, ii poti vedea in departare. Esti, literalmente, cu moaii in gradina casei!

Cel mai de seama angajat la Takarua e pisoiul Michu. Michu e premiat in fiecare luna ca angajatul lunii, pentru meritele lui deosebite de a dormi profund pe divan si de a toarce melodios cand e mangaiat. Miau!...

Tahai

Aici, in Tahai, pe platforma Ahu Ko Te Riku (ahu – platforma ceremoniala pe care erau ridicati moaii), se gaseste singurul moai complet restaurat din Rapa Nui. Are ochi din coral alb si obsidian negru, sau scorie vulcanica, reconstituiti de un arheolog american, William Mulloy, care in anii 1960-1970 a condus mai multe lucrări de restaurare  pe insula.

Restul moailor de pe insula privesc cerul cu orbite goale. Ochii moailor au fost sculptati astfel incat sa se uite in sus, catre cer. In limba polineziana, mangareva, “Mata Ki Te Rangi” inseamna “ochi care se uita la cer”, un alt nume dat in trecut insulei.

Orbitele moailor erau sculptate doar dupa ce acestia erau inaltati pe platformele lor. Atunci li se puneau ochii, si in felul acesta puterea lor spirituala, “mana”, era adusa la viata, moaii puteau vedea, si incepeau sa vegheze asupra comunitatii.

Rapa Nui – Istorie si Enigma

“În mijlocul Marelui Ocean, într-o regiune prin care nimeni nu trece vreodată, se află o insulă misterioasă și izolată; nu există pământ în apropiere și, pe o rază de mai mult de opt sute de leghe în toate direcțiile, o vastitate goală și în mișcare o înconjoară. Este plină de statui înalte și monstruoase, lucrări ale unei rase care acum a dispărut, iar trecutul său rămâne o enigma.”

Sunt cuvintele lui Pierre Loti, scriitor și ofițer de marină francez, ce a petrecut patru zile in Rapa Nui, in ianuarie 1872.

Rapa Nui, cunoscuta lumii sub numele de Insula Pastelui, e una din cele mai izolate locuri populate de pe Pamant. Aflata in mijlocul Oceanului Pacific, e punctul de la suprafata oceanului al unui lant de munti subacvatic, format undeva intre 3 milioane si 100,000 de ani in trecut. Trei eruptii vulcanice distincte, acum mii de ani, i-au dat insulei forma ei triunghiulara. La fiecare varf al acestui triunghi se afla conul unui vulcan de mult stins. Rano Kau, Terevaka si Puakatike. Pe langa ei, zeci de conuri vulcanice mai mici, formate tot in perioada eruptiilor celor trei mari vulcani, impodobesc topografia locului cu coline ondulate, acoperite de verde.

Rapa Nui a fost colonizată candva intre anii 600 si 900 AD de catre polinezieni. Acestia au adus cu ei o cultură avansata, capabila sa construiască statuile moai uriase, care reprezinta stramosii si conducatorii lor. Se crede ca atunci cand primii oameni au ajuns pe insula, au gasit aici un paradis: bogatie de palmieri si plante comestibile, pasari si pesti.

Polinezienii credeau ca puterea spirituala a persoanelor decedate, “mana”, continua mult dupa ce persoana trecea in alta dimensiune. De aceea, cand seful unui trib pleca din aceasta viata, o statuie era comandata din cariera de piatra de la Rano Kau, si transportata apoi in satul acelei persoane, ca sa aiba grija de locuitorii lui. Statuia era pozitionata cu fata catre interiorul insulei, a satului, ca sa ii protejeze pe cei ramasi.

Cu cat locuitorii insulei au devenit maestrii in a sculpta moaii, cu atat statuile au devenit mai mari, si mai mari…

Unul dintre cele mai mari mistere legate de Rapa Nui este modul în care au fost transportate si ridicate moai-urile. Există teorii diverse: unele sugerează ca statuile erau plimbate pe trasee zig-zag cu ajutorul franghiilor si al unui sistem de echipe coordonate. Altele sustin ca statuile erau transportate pe o parte, cu ajutorul unor role de lemn sau pe barca, dar nimic nu a fost dovedit definitiv.

In aprilie 1722, un explorator olandez, pe nume Jacob Roggeveen, a ajuns din intamplare pe aceasta insula, in Duminica de Pasti. A ancorat corabia o saptamana pe tarmurile ei, dar a petrecut doar o zi pe ea, din cauza vanturilor puternice ce inalta valuri mari la mal. Insula nu a putut oferi prea multe acestor navigatori, care sperau sa se poata aproviziona de pe ea, asa ca in curand si-au continuat drumul in larg. Au numit-o Insula Pastelui, nume care i-a ramas pana astazi. Numele polinezian de Rapa Nui, preferat de localnici, i s-a dat insulei prin anii 1800, deoarece insula semana cu o versiune mai intinsa a insulei Rapa din Polinezia Franceza. Rapa Nui inseamna “Rapa Mare”. Ca o nota, Rapa Nui se refera la numele insulei si al limbii, iar Rapanui, intr-un cuvant, la populatie.

Populatia Rapanui povesteste ca unul dintre numele date in trecut insulei era si “Te Pito O Te Henua”, in traducere, “Buricul Lumii”. Aflata in mijlocul unei intinderi nesfarsite de apa, si necunoscandu-se ce alte taramuri or mai fi la sfarsitul acesteia, daca or mai fi, numele pare potrivit.

Civilizatia Rapa Nui a atins apogeul in perioada dintre secolele XIV și XVI, dar incepand cu secolul XVII, insula a inceput sa se confrunte cu probleme grave. Degradarea mediului natural, defrisarile masive pentru a construi și transporta moai-urile, precum și conflictele interne, au dus la colapsul societatii. In aceasta perioada, populatia insulei a scazut semnificativ, iar cultura a suferit transformari majore.

Toate statuile moai au fost la un moment dat aruncate de pe platformele lor. Multe s-au spart si distrus. Cei cativa zeci de moai care sunt astazi in picioare, ridicati pe ahu-uri, au fost restaurati de arheologi incepand cu anul 1955. De ce populatia Rapanui si-a daramat statuile? Se crede ca pe insula au fost razboaie intertribale, cauzate de lipsa de resurse, fiecare trib incercand sa distruga moaii rivalilor lor. Sau poate ca, de-a lungul timpului, o data cu declinul societatii, Rapanui au pierdut credinta ca moaii ar avea puteri spirituale si i-ar putea ajuta. Moaii au fost daramati cu fata in jos, ochii lor, in care le statea puterea, infigandu-se in tarana si anuland orice “mana” care emana prin ei. Cand capitanul James Cook a ajuns pe insula, la patru ani dupa Jacob Roggeveen, o parte din moai erau deja culcati la pamant, ceea ce indica un proces gradual. Anul 1838 este ultimul an in care este documentat ca vizitatorii din afara insulei au vazut un moai erect.

1862 este considerat unul dintre cei mai destructivi ani in istoria insulei. Peru, care abolise sclavia in anii 1850, era in cautare de mana de lucru. Si ce sursa putea fi mai buna decat aceasta insula izolata, care nu apartinea nimanui? In jur de 1.500 de Rapanui au fost luati de pe insula, incluzand capetenii si intelepti ai triburilor, singurii care puteau sa scrie si sa descifreze scripturile Rongo Rongo, care astazi au ramas o enigma nedezlegata. Populatia Rapanui a fost slabita si decimata. Un recensamant facut in 1877 a numarat doar 111 locuitori, in timp ce in perioada de glorie a moailor populatia pe insula atinsese 12.000 de oameni.

In septembrie 1888, Chile a anexat prin viclenie Insula Pastelui, prezentand regelui insulei acelor timpuri un document in spaniola, pe care acesta habar nu avea sa il citeasca. Documentul conferea statului Chile suveranitate totala. Pana in prezent exista resentimente anti-Chiliene ale populatie Rapanui actuale.

Ahu Ko Te Riku, Tahai

Diminetile in Rapa Nui

Dar sa revenim la moaii nostri...Diminetile in Rapa Nui incepeau cu un mic dejun adus pe o tava la fiecare camera, exact la ora 8:00 AM. Micul dejun il mancam pe terasa, in gradina plina de flori, cu fata spre ocean. In gradina ne asteptau cu nerabdare sa ne trezim si sa rasarim, o adunatura de gaini micute si doi cocosi slabuti, dar tantosi, care se luptau intre ei pentru firimiturile de paine si pentru suprematie. Daca nu erai atent si iti lasai tava cu mancare nesupravegheata, tup! un cocos sau o puicuta sarea in ea sa se infrupte! Eu le aruncam firimituri in dreapta si in stanga, observand dinamica lor, si incercand sa ii favorizez pe cei mai necajiti si fara sanse. M-a induiosat o gaina cu pui care fugea dupa mancare, o inhata in cioc si o aducea apoi odraslelor ei. Nu am observat ca ar fi mancat nimic ea, tot ce prindea impartea puisorilor. In schimb, unul dintre cocosi ma enerva. Se afirma peste tot si fugea sa ii ciocaneasca in cap pe toti cei care s-ar fi apropiat de firimiturile pe care le vroia toate numai pentru el. La aceasta petrecere mai luau parte si niste pasarele mici si dragute, care dadeau tarcoale in zbor acestei fieste. Cocosii si gainile nu apartineau proprietatii, insa se obisnuisera sa vina aici din curtile vecine ale oamenilor ce locuiau in preajma.

Catelusii Insulei

Diminetile insa eu alergam la cateii prietenosi din afara proprietatii, ce se invarteau in zona Tahai. Erau atat de multi, saracutii, mi se rupea sufletul pentru ei. Am zarit cateii insulei in primele ore dupa aterizare, cand ma plimbam pe corso-ul dinspre ocean al orasului. Se odihneau langa oamenii asezati la plaja sau sub umbre de palmier, asa incat initial am crezut ca le apartin. Am invatat insa repede ca nu apartineau nimanui, se atasau si ei de cine puteau, pret de cateva minute, in cautare de hrana si mangaiere. Tineri, batrani, sanatosi sau suferinzi, erau toti prietenosi si umili, intelegandu-si, parca, statutul de orfani ai locului. Se multumeau cu putin.

Chifla proaspata a micului meu dejun o rupeam in doua, ungeam cu unt mijlocul ei, cateodata indesam in ea si un pic de branza sau salam, si alergam afara, pe poarta gradinii, sa strig catelusii la masa. Ii cautam in special pe Urechiusa si Negrila, primii catelusi care m-au intampinat cand am ajuns la Takarua. Stateau respectuosi la distanta si asteptau sa le impart chifla, pe care o infulecau pe nerasuflate. Ca la un facut, apareau in zare si alti catei flamanzi, carora nu mai aveam ce sa le impart. Asa ca din prima zi acolo am decis sa cautam un magazin cu mancare pentru catei, sa fie pentru toti. Nu a fost usor de dibuit singurul magazin pentru pets din Hanga Roa, pentru ca putini stiau sa ma indrume. Dar l-am gasit, si am cumparat de acolo doi saci maricei cu bobite, pe care le-am distribuit catelusilor in cele cinci zile cat am stat pe insula. O punguta de bobite aveam intotdeauna la mine, caci intotdeauna gaseam catei peste tot pe unde mergeam. Iar sacul cel mare venea cu noi in vanul cel hodorogit, pe care l-am inchiriat ca sa ne putem misca in voie pe insula.

Intr-o dimineata, cand m-am repezit cu chifla la poarta gradinii, l-am vazut acolo proptit pe José, care fotografia rasaritul. M-am invartit in zona pana cand a plecat, sa nu vada ca arunc pe poarta  micul dejun pe care il primesc de la ei. Am descoperit mai apoi, dupa ce m-am conectat pe social media cu el si cu Romina, ca sunt amandoi mari iubitori de catei, si ca participa in organizatii de ajutorare a lor, chiar incercand sa le gaseasca unora familii pe continent.

Cel mai mult m-am atasat de Shy, o catelusa tanara, blanda si timida, de unde si numele pe care i l-am dat. Facea parte din grupul de catei ce se invarteau pe langa Tahai si Takarua Lodge. S-a nimerit sa fie doar ea in afara portii cand am iesit intr-o dimineata cu chifla, si a fost atat de recunoscatoare pentru acea bucata de paine unsa cu unt, ca apoi o vedeam mereu dand tarcoale portii, cu ochi rugatori. Intr-o dimineata am mangaiat-o pe cap. Biata catelusa, careia probabil nimeni nu ii mai aratase grija si afectiune, a vrut sa intre dupa mine in gradina lodge-ului. Nu am putut sa o las, nu era permis. Shy a dat multe ture in jurul gardului de piatra, acoperit cu tufe de flori, pana cand a gasit un loc pe care s-a catarat, ca sa poata privi in interior, in gradina. Ma cauta. A stat acolo pe gard un timp bun, neindraznind sa sara in curte. Acelea sunt ultimele fotografii pe care le-am facut in Insula Pastelui. A lui Shy, pe gard, cautandu-ma cu privirea.

A doua zi am parasit insula. In dimineata plecarii nu mai aveam nimic de dat. Se terminasera sacii cu bobite, iar chifla era deja impartita intre Urechiusa si Negrila. Shy nu era niciunde de gasit. Am alergat la receptia lodge-ului si am intrebat daca pot cumpara de la ei cateva felii de sunca sau salam, din acelea care sunt servite dimineata la micul dejun. Fata de la receptie a ramas un pic mirata, nu prea intelegea cererea mea. I-am explicat ca plecam si nu am timp sa ma duc in oras. Ca m-am atasat de o catelusa careia as dori sa ii dau un pic de mancare de care nu are parte niciodata, ca ramas bun. Fata a intrat imediat in actiune, a disparut in dosul unei usi, si s-a intors cu un pachet intreg de sunca feliata. Am intrebat cat costa, a zambit si a spus ca nu costa nimic. Mi-a ramas in suflet gestul ei. Am alergat afara sa o caut pe Shy, care exact in acea dimineata era de negasit. Am zarit-o, intr-un sfarsit, in zona stancoasa de la marginea oceanului, si am strigat-o sa vina la mine. I-am dat pachetul cu sunca, pe care l-a mancat pe nerasuflate, si am mai mangaiat-o pe cap, pentru ultima data. Ramas bun, Shy! Sper ca soarta sa fie blanda cu tine.

Yoyo

Cum am mentionat, din Hanga Roa am inchiriat un van rablagit, care sa acomodeze grupul nostru de 7. Cu toate acestea, in Parcul National Rapa Nui, creat pentru a proteja locurile arheologice si mediul natural, patrimoniu unic al insulei, turismul este strict reglementat. A trebuit sa apelam deci la o agentie de turism care sa ne ghideze, si aceea a fost Green Island Tours. Asa ca vanul nostru hodorogit a fost folosit mai putin, caci am umblat mai mult in vanul hodorogit al agentiei de turism.

Green Island Tours a fost creata de Marc, un nou zeelandez casatorit cu o Rapanui, stabilit pe insula de vreo 15 ani. Am cumparat de la ei doua zile de ghidare pe insula, in locurile in care nu am fi avut permisiunea sa ajungem de capul nostru, rasaritul soarelui la Ahu Tongariki, si un tur de contemplare a boltii instelate a Emisferii Sudice.

Ne-am trezit cu Yoyo ca ghid al nostru pe insula. Yoyo era Rapanui, un barbat inalt, cu ten bronzat, aducand un pic la moaca cu actorul american Peter Gallagher. Relaxat (relaxos e termenul ce i s-ar potrivi mai bine) si fara griji, omul parea ca da exact doi bani pe noi, turistii pe insula pe care ii avea in grija. Informatiile pe care ni le dadea erau amuzant de superficiale si dupa un timp eu am si renuntat sa il mai intreb ceva, realizand ca nu ma pot baza pe ce spune. Dar am fost incaltati cu el pentru doua zile si asta a fost. Cand, o zi mai tarziu dupa ce am terminat tururile, am dat nas in nas cu el pe plaja Anakena, ne-a sters cu privirea si s-a facut ca nu ne cunoaste. Sau poate ca nici macar nu ne mai cunostea.

Mi-a placut insa mica aventura cand vanul hodorogit al lui Yoyo s-a oprit in drum, cu pana la o roata. Mergeam spre Anakena si mai aveam cativa km buni pana acolo. Ziua era incantatoare. Soare, senin, liniste, divinitate pretutindeni. Yoyo a dat cateva telefoane si ne-a spus ca ajutorul e in drum. Dar noi am hotarat sa o luam la pas spre Anakena, in ideea ca o sa ne intalnim acolo cu Yoyo.

In Rapa Nui cresc arbori de mango, avocado, bananieri, eucalipti, arborele de hârtie si arbori de coral, cu florile lor spectaculoase, rosii sau portocalii, care seamana cu ramuri de coral. Ah, si arbori de guava. Arborii de guava, incarcati de fruct, se gasesc peste tot, pe marginea drumurilor. Si uite asa noi, descarcati din masina lui Yoyo, am pornit-o la drum pe soseaua pustie, in incantarea acelei zile splendide, si ne-am oprit la marginea drumului sa culegem guava. Mai mergeam un pic, iar ne opream la cules. O sa pastrez mereu in amintire seninul si bucuria acelor clipe. Dupa un timp ne ajunge din urma un truck descoperit, din care Yoyo chiuie spre noi sa sarim in spate, cu asta ne continuam drumul. Truck-ul il conducea un prieten Rapanui de-al lui. Ne-am urcat cu totii in remorca, ca mexicanii care merg la cules, si asa, cu vantul in fata si rasete o mie am ajuns la destinatie.

Sunt momentele cele mai frumoase petrecute cu Yoyo, si asta din pura intamplare.

Parcul National Rapa Nui

Yoyo ne-a dus in toate locurile importante din Parcul National Rapa Nui.

Ahu Tongariki, cel mai mare ahu al insulei, de pe care 15 moai colosali, aliniati cu spatele la ocean, umplu aerul cu tacere, veneratie si mister.

Rano Raraku, cariera de piatra unde au fost sculptate majoritatea moailor. Peisajul este vulcanic, acoperit de un un verde infinit. In Rano Raraku exista in jur de 400 de moai in diferite stagii de prelucrare, si cu siguranta, multi altii nedescoperiti, inca ingropati in pamant. Moaii erau sculptati din lapilli, roca vulcanica usor de prelucrat, dar fragila in fata timpului. Sub ghidarea unui maestru sculptor, erau necesari in jur de doi ani de lucru pentru sculptarea un moai mai mare. Moaii care se spargeau erau abandonati. Se considera ca “mana” lor a disparut, si un alt moai trebuia creat in locul lui.

Ahu Akivi cu cei 7 moai ai sai care par a fi singurii cu fata spre ocean. Dar oceanul se afla la 3 km distanta, iar in fata platformei s-au gasit urme ale unui vechi asezari, astfel incat e clar ca cei 7 moai au fost construiti si ei cu fata catre asezarea pe care au vegheat-o cu “mana” lor.

Plaja Anakena, care este o plaja frumoasa cu nisip fin, de coral alb, o raritate pe o insula vulcanica. Apele ei, de culoarea turcoazului, sunt calde si linistite, asa ca aici este locul unde oamenii vin sa se bucure de plaja si baie in ocean. Este unul dintre putinele locuri din Insula Pastelui, in afara orasului Hanga Roa, unde poti cumpara mancare si bautura. Cateva terase si mese de picnic au rasarit aici printre palmierii care impodobesc plaja, palmieri adusi din Tahiti si plantati in anii ‘60.

Se presupune ca acesta este locul unde a debarcat Hotu Matu’a, regele legendar polinezian (ariki mau) care a colonizat insula acum mai bine de 1.300 de ani.

Doua platforme cu moai au fost construite pe plaja Anakena. Platforma Ahu Nau Nau pe care o zaresti din departare, si remarci imediat ca 4 dintre moaii ei au fesuri mari rosii plantate pe cap, numite pukao. Detaliile acestor moai s-au pastrat mult mai bine fata de ceilalti moai ai insulei. Doborati si ei la pamant, vanturile plajei i-au ingropat de-a lungul anilor in nisip, unde s-au conservat. Asa incat, cand au fost restaurati, in 1978, trasaturile le erau mai clare si mai distincte. In perioada restaurarii acestei platforme, sub ea s-a gasit singurul ochi de moai, sculptat din coral alb, care le-au dat restauratorilor imaginea din trecut a moailor cu ochi.

Mai exista la Anakena un moai singuratic, ridicat pe Ahu Ature Huki. Este primul moai de pe insula care a fost restaurat si reinaltat pe platforma lui, lucru pe care pare ca il stie, caci se uita cu ochii lui goi in zari, plin de importanta.

Rano Kau si satul istoric Orongo

Rano Kau e craterul unui vulcan deschis ca un amfiteatru, ce adaposteste un lac mare in centrul sau. Caldera vulcanica masoara mai mult de 1 km si jumatate in diametru, iar adancimea lacului e in jur de 14 metri. Ziua, pe suprafata lui albastra se oglindesc norii, iar in noptile senine, stelele boltii ceresti. Lacul e partial acoperit de vegetatie plutitoare, papura si stuf de apa dulce. Peretii craterului sunt foarte abrupti, partea dinspre ocean fiind deschisa intr-o ruptura spectaculoasa. E o imagine deosebit de frumoasa, surprinzatoare pentru ineditul si coloritul ei.

La marginea craterului se afla site-ul ceremonial Orongo, un asezamant religios important pentru civilizatia Rapa Nui. Orongo este asociat cu cultul Omului Pasare, Tangata Manu, o competitie spirituala si fizica ce avea loc acolo, anual.

Tangata Manu - Omul Pasare

Traditia “Omul Pasare” (Tangata Manu) este una dintre cele mai fascinante si misterioase traditii ale insulei Rapa Nui. Aceasta practica reprezenta o competitie ritualica ce avea loc anual, în care bărbati tineri din diferitele clanuri ale insulei se întreceau pentru ca seful clanului lor sa devina “Omul Pasare”, titlu ce consituia un statut de mare respect si autoritate în comunitatea lor.

In centrul acestei competitii rituale se afla pasarea “manutara”, care migra anual in luna septembrie (primavara in Emisfera Sudica) catre insulele aflate în largul Rapa Nui. Isi depunea ouale în special pe insula Motu Nui, una dintre cele trei insule mici situate în apropiere. Pasarea manutara era considerata sacra, iar ritualul era legat de colectarea unui ou al ei depus pe stancile abrupte ale insulei Motu Nui, si adus intact inapoi la Orongo.

Cand competitia incepea, participantii (hopu manu) trebuiau sa coboare peretii foarte abrupti ai stancilor catre ocean, sa inoate cei 2 km pana la insula Motu Nui cu ajutorul unor placi de surf de papura, numita pora, și să caute cuiburile cu oua de manutara pe stancile abrupte. Procesul era extrem de periculos, avand în vedere peretele stancos si faptul că insula era locuită de pasari salbatice agresive. Cateodata, hopu manu trebuiau sa petreaca zile in sir pe Motu Nui, in pesterile insulei, asteptand ca pasarile manutara sa isi depuna ouale.

Participantii erau alesi cu mult timp inainte de catre sefii tribului din care faceau parte, si se antrenau pentru competitie cel putin un an. Seful de trib al participantului care reușea să ajunga primul si sa aduca un ou intact inapoi, era declarat Tangata Manu, adica “Omul Pasare”. Acesta devenea o figura de autoritate pe insula, cu un statut sacru si cu puterea de a influenta decizii importante.

Incepand cu sfarsitul secolului XIX competitia a inceput sa isi piarda semnificatia, în parte din cauza influenței colonizatorilor europeni si a aducerii bolilor care au redus dramatic populația locala. Conflictele interne intre clanuri au contribuit si ele la declinul acestei traditii.

Competiția a fost abandonata în mijlocul secolului XX, cand insula a intrat sub administratia chiliană. Traditia “Omului Pasare” continua insa să fie un simbol important al patrimoniului cultural al Rapa Nui, si este comemorata in evenimente, festivaluri si dansuri traditionale pe insula. Ramasitele acestui ritual sunt transmise mai departe, impreuna cu respectul pentru natura cu care locuitorii Rapa Nui aveau o legatura profunda. E o poveste despre modul în care oamenii isi găsesc locul în cadrul unui univers vast si misterios.

Intr-o seara am fost la un show traditional din Hanga Roa, recomandat de Romina. Ce explozie de dans si sunet, ce putere de exprimare prin miscare si cantec! Am ramas profund impresionata.

Plaja, liniste si soare

Am petrecut cateva dupa amieze frumoase si pline de soare pe plaja Anakena. Intr-o dimineata ne-am dus si la micuta plaja Ovahe, ascunsa intre stanci, cam la 1 km distanta de Anakena. Stanci rosietice inconjoara aceasta mica bijuterie de plaja, singura alta plaja cu nisip din Rapa Nui, in afara de Anakena.

In Rapa Nui traiesc multe specii de pasari, dintre care caracara este cea mai predominanta. Chiar si flamingo sunt pe insula. Broaste testoase acvatice pot fi, de asemenea, vazute in micile golfuri din jurul Hanga Roa.

Intr- seara, cand eram la cina la restaurantul de langa Takarua Lodge, unde mancam in fiecare zi, au intrat doi cai in curtea micuta a restaurantului. Nimeni nu s-a mirat, desi umpleau toata curtea. Personalul restaurantului i-a manat cu blandete afara, iar pe mine m-a induiosat toata scena. Tot aici la restaurant, apareau catelusi pe langa masa, si cuminti asteptau sa vada daca primesc si ei ceva. Mi-a placut ca erau cel mult ignorati, dar niciodata goniti. Eu le dadeam intotdeauna din mancarea mea, chiar comandam in fiecare seara mancare special pentru ei. Macar atat sa fac si eu.

Pe insula se manca mult tuna, cu care toate meniurile restaurantelor erau incarcate. Intr-o dupa amiaza, aflandu-ne in Hanga Roa, am intrat pe terasa unui restaurant unde canta la difuzoare formatia Maná, preferata mea. Aveam la noi, ca de obicei, o punguta cu bobite pentru catelusi. Sub o masa, un pisoi blond, slab si amarat, astepta sa se milostiveasca cineva de el. N-aveam altceva decat bobitele, asa ca i-am turnat o portie in fata, pe care a mancat-o cu mare incantare. Si inca una, si inca una, pana cand s-a saturat. O gainusa sprintara a aparut apoi pe terasa, nu stiu cum de observase ca e rost de mancare, si a terminat toate bobitele. Nu la mult timp, si-a facut aparitia prin gardul terasei un catel negru cu gri, caruia i-am dat restul bobitelor ramase in punga, pe care le-a aspirat. Toate acestea se intamplau sub ochii personalului restaurantului, care incurajau toate acele suflete sa vina sa manance la ei, lucru care mi-a placut nespus. Oamenii acolo traiesc in respect si legatura adanca cu vietuitoarele locului.

Marc, o chitara si cerul instelat

De la Green Island Tours am cumparat si o seara de contemplare a boltii ceresti. Acest tur a fost ghidat de Marc, fondatorul agentiei. Marc ne-a incarcat pe toti participantii in doua vanuri mai putin hodorogite decat cele cu care eram deja obisnuiti, si ne-a dus undeva, in camp, unde luminau doar stelele pe cer. Era complet intuneric. Dupa ce ne-a semnalat pe cer constelatii si obiecte ceresti, folosind un indicator cu laser, Marc a inceput sa zdranganeasca la o chitara, si sa sa cante din voce melodii cunoscute. Ne-am insufletit cu totii si am inceput sa cantam cu el! A fost foarte frumos, sunt momente de care imi aduc cu mult drag aminte. Ni s-a servit ciocolata calda si biscuti preparati de sotia lui. Dupa momentul muzical din camp, am fost transportati pe plaja Anakena, unde Marc ne-a facut la fiecare fotografii in fata platformei Ahu Nau Nau, sub o bogatie de stele ce sclipeau ca diamante mici si indepartate in intunericul profund de deasupra noastra.

Se invartea si Yoyo pe acolo, dar s-a facut ca nu ne vede. Avea o scuza, era intuneric.

Stargazing la Ahu Nau Nau, Anakena

Rasarit la Ahu Tongariki

La rasaritul de la Ahu Tongariki ne-a dus Heki’i, baiatul dintr-o casatorie anterioara cu un Rapanui a sotiei lui Marc. Heiki’i era un tanar de vreo 20 de ani, foarte matur si bine crescut. Era mandru ca este Rapanui si ca vorbeste limba Rapa Nui. Ne-a spus ca mama lui, sotia lui Marc, preda Rapa Nui la scoala, dar ca putini tineri mai vor acum sa o invete. Va cadea, nu peste mult timp, in uitare. Ne-a mai povestit despre artistii locali ai insulei, care dupa ce au facut bani din arta lor s-au lasat pe-o ureche si acum ii gasesti afumati prin toate barurile. Era cu adevarat ingrijorat ca traditiile si valorile insulei se pierd, incetul cu incetul. De la Heki’i am aflat mai multe in doua ore, decat de la Yoyo in doua zile.

Am ajuns la Ahu Tongariki la ora 6 dimineata, pe intuneric. Heki’i a parcat vanul mai departe, ne-a spus ca de aici se vedea mai bine rasaritul. Lumea incepea, incet, incet, sa se stranga in fata platformei celor 15 moai imensi. Pana cand rasaritul a explodat in culori aproape nepamantesti, am stat de vorba cu un cuplu de americani mai in varsta, Karen si Ted, care venisera cu noi in van. A fost o conversatie deosebit de placuta. Am aflat despre ei ca sunt mari calatori, ca si noi, ca le place calatoria de aventura, un alt punct comun, si ca in multe locuri in care am fost, fusesera si ei (urcasera si ei Kilimanjaro, Half Dome, fusesera in Nepal, in Patagonia, Noua Zeelanda, etc…). In timp ce povesteam cu ei si rememoram toate acele aventuri, ma gandeam cu incantare: “Ce frumoasa e Planeta noastra Albastra…si ce norocosi suntem ca o avem.”

Am aflat cu stupoare ca Karen avea peste 80 de ani. Era o femei foarte inteligenta si in forma. La varsta ei juca tenis. Nu i-as fi dat mai mult de 60 si ceva.

Lui Ted ii placea sa spuna dupa fiecare aventura: “On to the next!”. Si uite asa de-a lungul anilor urma pentru ei o alta aventura, si apoi o alta, si alta, neobositi si mereu incantati in a descoperi ceva nou.

Rasaritul la Ahu Tongariki a fost cadoul cel mai frumos pe care ni l-a daruit Insula Pastelui. Cerul a luat deodata foc, si s-a aprins in culori dumnezeiesti. Simteai prezenta divinitatii pretutindeni in aer. N-am vazut niciodata un astfel de spectacol natural, care imi va ramane mereu in amintire ca un dar pretios.

Mauruuru, Rapa Nui!

La intoarcerea pe continent am calatorit cu Karen si Ted in acelasi avion, si ne-am mai vazut o data in aeroport in Santiago, cand ne asteptam bagajele. “On to the next!”, a zis Ted, cand ne-am luat ramas bun.

Buenos Aires

Din Santiago am zburat la Buenos Aires, pentru cateva zile de delectare in acest oras al tangoului si al copacilor jacaranda cu flori violet. Despre Buenos Aires am mai scris, asa ca n-am sa astern prea multe acum despre el.

“Mi Buenos Aires Querido” este un celebru tango compus de cea mai mare personalitate din istoria tango-ului, Carlos Gardel. In Buenos Aires ne-am plimbat pe strazi, si am mancat alfajores la faimoasa Café Tortoni, cea mai veche cafenea a orasului, unde pe vremuri personaje celebre ca Jorge Luis Borges, Carlos Gardel, Albert Einstein si Federico García Lorca au stat la aceleasi mese…Am mers la un spectacol minunat de tango, am dansat tango cu maestro tanguero Jesus, și am savurat pur și simplu farmecul orașului. Am făcut o vizită celebrului magazin de pantofi de tango "Comme Il Faut”, de unde am cumpărat doua perechi de pantofi de tango minunati pe care, ajunsa acasa, i-am pus imediat in practica.

Ne-am plimbat ore in sir printre tarabele cu bogatii ale artizanilor din San Telmo si Recoleta. Din San Telmo i-am cumparat Mamicutei mele - care in ultimii ani de viata a purtat mereu pe cap, cu multa distinctie, palarii colorate - o palariuta rosie, crosetata, cu un trandafir pe o parte. Mi-am cumparat si eu una, gandindu-ma ca o sa le purtam impreuna. Mamicuta mea iubita a apucat sa o poarte doar cateva zile la spital, si apoi o saptamana la ea acasa, inainte de a pasi in lumina vesnica.

Catedrala Metropolitana, Buenos Aires

Catelusii din La Boca, Buenos Aires.

Din nou aici, dupa ani, ultima data in 2015. De data aceasta, La Boca nu a mai avut pentru mine atractia din trecut. Aceleasi cladiri colorate, mai batrane acum, aceeasi larma vesela, cu sunete false, exagerate, ale artizanilor si artistilor strazii, disperati dupa sursa zilnica de venit.

Intr-un colt insa, i-am vazut pe ei, catelusii de la El Hogar de Orejas y Patitas, un refugiu ce adaposteste 50 de catelusi. 50 de suflete ale strazii si ale nimanui. Cuminti si tristi, imbracati in hainute menite sa atraga atentia trecatorilor, isi luau sârguincios locul, fiecare pe scaunelul lui, cand se apropia cineva. Ei ii reprezentau pe fratii si surorile lor ramasi in adapost, stiau ca e important ceea ce fac: sa poarte hainutele, sepcile si palariile cu care erau impopotionati, ca sa milostiveasca trecatorii in a dona o mica contributie pentru adapostul care le e singura casa pe care au cunoscut-o vreodata.

Oare cati s-au oprit langa ei sa ii mangaie, sa intrebe ai cui sunt si ce fac acolo?

Domnul in varsta care era cu ei, voluntar la refugiu, mi-a povestit despre adapost si mi-a spus ca pot sa ii mangai, sunt foarte dornici de afectiune. Un biet catelus plangea intruna si nu isi gasea locul. Am trecut pe la fiecare si am vorbit cu ei, i-am luat in brate si i-am mangaiat cu inima franta ca nu pot sa ii iau pe toti cu mine acasa, sa le ofer caldura unui camin. Sufletul mi-a ramas insa la Capi, cel mai in varsta dintre catelusii adapostului, 14 ani. Mare si bland, purta pe cap, cu o demnitate resemnata, o palarie mare, alba. Capi n-a vrut sa plece de langa mine, isi infunda capul in picioarele mele si ramanea asa, cu ochii inchisi, sub mangaierile mele. Am plans cand am plecat de acolo.

Capi e numele pe care i l-am dat eu, pentru ca mi l-a adus aminte pe catelul Capi, al lui Rémi, din “Singur pe Lume”.

Despre Buenos Aires sunt multe povesti de povestit. Tangoul e una dintre ele, si cea mai frumoasa. Ramane sa o istorisesc altadata, cand ma voi intoarce in Buenos Aires doar ca sa dansez tango.

Ajunsa acasa, m-a asteptat centrifuga vietii, si tragedia pierderii Mamei mele, cateva saptamani mai tarziu. Si bineinteles, Hunter, aka Nete, catelul meu mult iubit, pe care il rasfat pentru toti catelusii necajiti si nerasfatati ai Lumii.