Un Labrador in Newfoundland
Dormitez in leganarea linistitoare a cutiei pe roti. Ascult a nu stiu cata oara melodia “Sonny’s Dream”, o balada frumoasa si oarecum trista. Se potriveste cu locurile prin care trecem. Am auzit-o pe Mami spunand ca a fost compusa de un nene de aici, din Newfoundland, acum mai bine de 50 de ani. E foarte populara in zona, e interpretata peste tot de artisti locali. O agreez, ma indeamna la somn.
Imi place sa calatoresc cu masina. Tot portbagajul e al meu, am spatiu berechet. Ma mai ridic si ma uit afara, pe unde trecem. Intotdeauna se deruleaza locuri interesante, ca intr-un carusel. Cand masina se opreste, sunt si eu scos afara, sa ma dezmortesc si sa miros imprejurimile. Wow, ce buchet de senzatii! Niciun loc nu miroase la fel! Primesc apa si intotdeauna un treat bun, pe care il hapai multumit. Life is good.
Intotdeauna simt cand ne apropiem de destinatie si atunci devin alert. Nu ma pot abtine sa nu imi exprim bucuria prin scancete usoare, care o fac intotdeauna pe Mami sa rada. Imi place cand Mami rade, o iubesc cel mai mult si vreau sa ii aduc bucurie. De aceea sunt un catel foarte bun si cuminte, dau mereu din coada.
De cate ori simt agitatie in casa si vad cum incep sa se construiasca bagaje prin camere, incep sa ma ingrijorez. Will I make it this time? Ma vor lua cu ei? O urmez pe Mami prin casa oriunde merge, nu care cumva sa uite de mine. “Aici sunt, Mami! Aici! Ma vezi? Nu ma uita, ia-ma si pe mine!” Imi place mult sa merg si la Brittany, cand sunt ei plecati. Acolo ma joc toata ziua cu prietenii mei si dorm pe canapea, dar dupa prima zi mi-e dor de Mami si incep sa ma ingrijorez ca nu va mai veni sa ma ia inapoi. N-am fost eu catel cuminte? Am cerut prea multe treat-uri? N-am dat indeajuns din coada? Am suparat-o cu ceva pe Mami? Tot felul de ganduri mi se rotesc prin cap. Dar ce stiu eu, sunt doar un catel. Insa apoi Mami vine si nu mai pot de bucurie! Sar in doua picioare, ma rotesc in cerc de vreo zece ori pana cand ma mai linistesc un pic. Mami rade, rade, ma mangaie, ma ia in brate si e atat de bine! Din nou life is good! Imi place la Brittany, dar mai mult imi place sa plec si eu cu ei in calatorii. Stiu ca Mami face tot posibilul sa ma ia peste tot, numai cand pleaca departe, departe, cu cutia zburatoare, atunci nu poate. Sunt prea mare sa merg cu Mami in avion, cica ar trebui sa zbor la cargo si Mami nu e de acord sa ma lase acolo singur. Inteleg, oftez, si dau din coada. Sunt un catel foarte cuminte. Numele meu este “Hunter, Nete, Guți, Good Boy, Gud Boiuleț, Dubi Dubu, Zbungu Lungu, Hunteruțul lui Mami, Iubirea lui Mami.” Mai am si alte nume, dar nu mi le amintesc acum pe toate.
Dar de data asta “I made it”! Am ajuns si eu in Newfoundland, cu ei! Ca sa ajungem aici am mers mult, mult in cutia pe roti, mai precis doua zile si jumatate. Pana in North Sydney, Nova Scotia, de unde am luat ferry-ul. Wow, nu am mai mers niciodata cu ferry-ul! Am fost patruns de importanta. Dupa ce am parcat masina in burta imensa a imensei cutii pe apa, am luat liftul pana la etajul 8, unde era cabina noastra. Patru paturi avea cabina, si eu am dormit intr-unul. In paturile de sus, El si Ovi, in cele de jos, eu si Mami. Am dormit tun cele 7 ore cat a fost traversarea, pe timp de noapte. Ma legana usor patul, am visat tot felul de bunatati si bucurii. Oase multe si hmmm…foarte bune! Pe cand eram in mijlocul unui vis cum ca alergam printr-o padure si ma jucam cu Mami (dadeam si din labute, in somn, de prea mult excitement), hop a ancorat cutia pe apa in Newfoundland, in Port Aux Basques, si a trebuit sa ne dam jos de pe ea. Era 7:00 dimineata, o ceata sa o tai cu cutitul, si miros umed si patrunzator in aer. Oh, the Life!
Ne-am oprit intr-un oras, Corner Brook se cheama, la o cafenea cu o terasa larga, care dadea spre apa. Eu m-am asezat langa Mami, sa-i amintesc de mine si ca mi-e foame. Nu ca fi fost nevoie. Mami era deja pregatita cu bolurile mele. Intr-unul a turnat apa, iar in celalalt bobitele cunoscute, care nu sunt rele, dar intotdeauna au gust mai bun cu ceva pe deasupra. Mami a comandat omleta pentru mine, a pus si un pic de branzica acolo, si a amestecat totul cu bobitele. S-a zguduit bolul de cat de repede am aspirat totul! Am lipait niste apa, dupa care am pastrat pozitia de asteptare, uitandu-ma la toti in ochi, dar mai ales direct in ochii lui Mami, ca de acolo vine speranta. Am primit doar niste mangaieri pe cap, care m-au incantat si m-au facut sa ma tolanesc cu burta in sus, sa fiu scarpinat peste tot. Ce bine e in Newfoundland, imi place!
La un moment dat a aparut o catelusa pe terasa. Era insotita de parintii ei. Mami meu imediat lugu-lugu, sa o mangaie si pe ea. Eu nu ma supar, stiu ca Mami tot pe mine ma iubeste cel mai mult. Catelusa Zoey era foarte prietenoasa, a facut cunostinta cu mine mirosindu-ma unde trebuia, si eu pe ea la fel. I-am auzit pe parinti ei spunandu-i lui Mami ca Zoey e “rescued”, si ca ei au adoptat-o. Good for her! Dar nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc cu bucurie: “Ce bine ca eu nu sunt adoptat!”
Din nou in cutia pe roti, la drum! Ceata s-a ridicat si acum putem vedea brazii, de o parte si alta a soselei. Si apa, si lacurile! Ce frumos! Imi place unde am ajuns, sunt curios ce o sa se mai intample. Anul trecut am facut o calatorie ca nici o alta in trecut. Au fost multe pregatiri inainte, vedeam ditamai rucsacii cum se construiau si demontau prin camere, ma invarteam peste tot, sa fiu prezent la actiune, sa le arat ca si eu sunt gata de plecare. In final I made it, nu mi-a venit sa cred de bucurie, cand au deschis portbagajul am sarit in el inainte ca portiera sa fie complet ridicata, ca sa fiu sigur ca plec si eu. Foarte excited am fost, yooo hooo! Nu stiam unde mergem, dar tare ma bucuram! Am ajuns la o padure, de unde incepea o carare. Cutia pe roti a ramas acolo si noi am pornit-o pe jos, la drum. Ce de mirosuri, ce incantare! Eram in al noualea cer! Asta viata, sa te plimbi prin padure! Si am mers, am mers, de nu ne mai opream. Las’ ca-i bine, nu-i de stat toata ziua pe canapea! Si iar am mers. E un pic cam mult, o plimbare cam lunga. Da’ e OK, eu sunt catel vajnic, pot merge. And we walked some more. Mmmm, nu sunt sigur ca-mi mai place, dar sunt catel de trupa, merg. Dar uite ca am ajuns la un lac! Ce frumos! O balaceala buna acum! That’s the life! Yoo hoo! Parca incepea sa se insereze si ma gandeam ca nu putem sa ajungem acasa prea curand, ca drumul a fost tare lung pana aici. Now what? Ii vad pe ei ca monteaza o mica cutie de panza, care nu stiam ce e. Multumiti, imi arata ca trebuie sa o inspectez, sa le spun cum imi place. Am intrat, cam stramt locul. Cand sa dau sa ies, Mami intra si ea si desfasoara o salteluta de guma intr-un colt. Imi spune ca ala e patutul meu, sa stau acolo. Nu intelegeam ce se intampla. Are we homeless? S-a sfarsit cu canapeaua mea de acasa? With the good life? Stiam eu ca “it’s too good to be true”! M-am ghemuit nedumerit pe salteluta aceea si am inceput sa-mi ling labutele. Nu stiu ce s-a mai intamplat ca am adormit tun de obosit ce eram. A doua zi cortul, adica casuta de panza, a fost demontat si am pornit-o iar la drum. Si tot asa, o saptamana de zile. Intelesesem deja ca suntem homeless, si de acum asta va fi viata noastra. Sa mergem prin paduri, sa ne oprim seara la un lac si sa dormim in cort. Imi cunosteam deja coltisorul in cort, intram acolo de cum era montat si adormeam imediat de obosit ce eram. Incepuse sa imi placa cumva. Eram cu ei toata ziua, cu pack-ul meu. Mergeam mult, dar locurile si mirosurile erau atat de frumoase, de patrunzatoare, ca uitam de oboseala. Dupa o saptamana, insa, am iesit de pe carare, si cumva am ajuns la vechea noastra cutie pe roti. Nu mi-a venit sa cred de bucurie cand ne-am intors in seara aceea acasa si mi-am regasit canapeaua! Nu eram homeless, ce bucurie! Dadeam din coada ca un elicopter! Dupa aceea Mami a tot povestit ce mandra e ca a facut cu mine vestitul La Cloche Silhouette Trail, 100 km, in Killarney Provincial Park. M-am umflat in pene de incantare, ca sunt un catel bun si de incredere!
La Cloche Silhouette Trail: I gib 7/10! (Pentru cine nu cunoaste, asa zicem noi, cateii, la “I give”.) I gib numai 7 din 10 stele, pentru ca am dormit in casuta din panza si parca-mi place mai mult pe canapea!)
Ma intreb daca si de data asta o sa dormim in casuta cea stramta de panza. Dar iata ca ajungem intr-un orasel numit Rocky Harbour, si descarcam bagajele intr-un mic apartament plin de șarm care se numeste Lucky’s Boat. Am ochit canapeaua mea de cum am intrat. Imediat am sarit pe ea sa o incerc! Da, e comoda, imi convine, good job, Mami!
Am stat cateva zile acolo. Intr-una dintre ele ne-am trezit foarte devreme si am pornit-o pe o carare, cu alti companieri de drum. Ii cunosteam pe toti, am mai facut noi astfel de calatorii impreuna. Sunt prieten cu toti. Eram din nou patruns de importanta, stiam ca ne asteapta un drum mai lung, de aceea am pornit-o cu noaptea in cap. By now I know the drill.
A fost o zi plina, am urcat si coborat un munte. Mami a zis ca au fost cam 24 de km, si am urcat mai mult de 900 de metri in sus. A mai zis ca noi am facut drumul mai lung, dus-intors pe partea de Ferry Gulch, ca sa evitam grohotisul care e prea aspru pentru labutele mele. Good call, Mami, te iubesc! Si uite asa sunt unul dintre nu foarte multii catei din lume care au ajuns pe varful muntelui Gros Morne! Daca nu ma credeti, am si fotografie de grup cu pack-ul meu, acolo sus!
A doua si a treia zi mi-am tot lins labutele, ma cam dureau de la pietrele alea. Mami insa, chiar a doua zi a plecat iar. Noi am condus-o pana la malul unei ape, la Western Brook Pond, unde Mami s-a urcat intr-o salupa, cu alti prieteni ai nostri (asta m-a mai linistit un pic), ne-a facut cu mana si a disparut apoi in zare. M-am uitat trist dupa ea, si, ca de obicei, am inceput sa ma ingrijorez daca o sa se mai intoarca la mine. Oare o sa o mai vad vreodata? I can’t help it, de fiecare data cand pleaca, chiar pentru cateva minute, incep sa imi fac ganduri.
Eu cu El am plecat apoi impreuna la Tablelands, unde chiar ca arata ca pe Marte. Nu am mers atat de mult, pentru ca ma cam dureau labutele. El a observat, mi le-a verificat atent, si am facut cale intoarsa. E foarte bun cu mine, are intotdeauna grija de mine. E mai strict, nu imi da atatea treats cum imi da Mami, dar stiu ca ma iubeste. De El ascult mai tare, nu-mi pot permite tot ce imi permit cu Mami. Dintre noi, El e Alpha. Si pe El il iubesc mult.
Spre seara a aparut Mami foarte bucuroasa ca “si-a facut oul excursiei”, a urcat pe Western Brook Pond! Asa glumeste Mami: “un ou pe zi, ca gainile!” Gros Morne si Western Brook Pond au fost ouale acestei calatorii, de acum incolo program relaxant, de voie! Mi-a aratat fotografii de pe Western Brook Pond, mi-a zis ca a fost o incursiune in Taramul Uitat de Timp. Tare m-am minunat! Mami mi-a mai spus sa nu ma intristez, cateii nu sunt acceptati acolo, terenul e prea accidentat. De aceea nu a putut sa ma ia. M-am inveselit imediat, gata!, de acum relâche!
Din nou am incarcat bagajele in cutia pe roti si am pornit-o spre partea de est a insulei, spre St. John’s. Mami mi-a povestit ca de acolo provin eu, adica stramosii mei. Am inteles atunci de ce am facut tot drumul asta pana aici, sa fiu adus la origini! Din nou am fost patruns de importanta.
In St. John’s, locul de unde origineaza stramosii mei, e clar ca sunt foarte important! La hotel ma astepta in camera un patut numai pentru mine, n-am mai avut asa ceva in nicio alta camera de hotel pana acum. E drept ca patul era cam micut, nu incapeam prea bine. M-am asezat in el si am ramas asa, nemiscat, cu capul si o labuta atarnand in afara, doar, doar Mami observa si remediaza situatia. Cum sa nu observe Mami, care numai pentru mine are ochi? (Si eu pentru ea, tare o iubesc.) Imediat a dat un telefon la receptie si a sosit la noi in camera o fata inalta si trupesa (Marina o chema, a intrebat-o Mami), cu un ditamai pat in brate. “E cel mai mare pe care il avem”, a spus ea, chicotind, si tare m-a mangaiat si scarpinat. Fata buna Marina, mi-a placut de ea.
Ca un pașă am dormit in el, let me tell you!
Ei, si in St. John’s, chiar langa hotelul nostru, Alt Hotel (gluma asta am auzit-o de cateva ori: stati la Alt Hotel, sau la alt hotel?) se afla un parculet cu un monument inchinat stramosilor mei. L-am descoperit cand m-am plimbat cu El pe afara, in prima seara.
Cand am fost pe timp de zi acolo cu totii, mi-a citit Mami ce scria pe panourile acelea si iarasi am fost cuprins de importanta.
“Nicio provincie sau niciun stat din America de Nord nu a avut privilegiul provinciei noastre de a fi locul de origine al DOUĂ rase de câini renumite în întreaga lume, extrem de populare, deosebit de prietenoase și excelente ca animale de companie. Aceste statui ale câinilor noștri din Newfoundland și Labrador au fost create și amplasate aici pentru bucuria locuitorilor noștri și a vizitatorilor, dintre care unii poate nu au avut ocazia să vadă până acum aceste animale splendide.”
Labradorul (Retriever)
Labradorul descinde din câinele Newfoundland, dar a fost încrucișat cu Setteri Englezi și Pointeri pentru a-i îmbunătăți aptitudinile de aport la vânătoare. Aceste încrucișări au dat naștere unui câine mai mic, care păstrează totuși principalele trăsături ale câinelui Newfoundland.
Unii istorici consideră că „Newfoundlandul Mic” sau „Câinele din St. John's” (cum era cunoscut inițial Labradorul) își are originile încă din anii 1700. Primul crescător cunoscut de Labradori a fost Contele de Malmsbury, care a importat mai mulți Labradori de aici în Anglia în jurul anului 1830. Labradorul a fost înregistrat oficial în Anglia abia în 1903, iar de către American Kennel Club abia în 1917. La fel de priceput atât pe uscat, cât și în apă, Labradorul este considerat probabil cel mai bun câine de aport din lume. Este ușor de dresat, dornic să-și mulțumească stăpânul și are un temperament extraordinar de prietenos.
Un Labrador adult cântărește, în general, între 65 și 80 de livre (aproximativ 30–36 kg), adică aproximativ jumătate din greutatea unui câine Newfoundland. Ambele rase au labe palmipede, o coadă puternică, o blană dublă și impermeabilă și iubesc apa, fiind înotători excelenți. Datorită dimensiunii sale mai reduse, Labradorul este foarte potrivit pentru ambarcațiuni mici și pentru viața de familie. Comparativ cu impunătorul Newfoundland, Labradorul este mult mai economic de întreținut și necesită mult mai puțină îngrijire a blănii.
Labradorul este un companion blând și loial, ceea ce îl face un câine ideal pentru familie. Labradorul poate avea blana neagră, ciocolatie sau galbenă și, în ultimii zece ani, a devenit cea mai populară rasă de câini din lume.”
Am aflat de acolo ca sunt splendid si loial, si asta m-a facut sa dau ca un vartej din coada, gata sa imi iau zborul!
Mi-a mai citit Mami si asta, ceea ce m-a intristat un pic.
“Câinele Newfoundland al Lordului Byron
Lord Byron, celebrul poet englez, a ridicat un monument impunător la Newstead Abbey pentru a-l omagia pe “Boatswain” (pronunțat bosun), iubitul său câine din rasa Newfoundland. Pe monument sunt înscrise chiar cuvintele lui Lord Byron:
În apropierea acestui loc odihnesc rămășițele unuia care a avut
Frumusețe fără Vanitate,
Putere fără Trufie,
Curaj fără Cruzime,
Și toate Virtuțile Omului — fără Viciile sale.”
In St. John’s am mai facut o drumetie, care s-a soldat cu o peripetie. Iar am pornit-o mai de dimineata intr-o plimbare, pe un drum cunoscut ca La Manche Village Trail. Frumos drum, si el plin de mirosuri interesante si necunoscute. Drumul trecea ba prin paduri, ba pe langa apa, ba prin mici asezari. Ne-am oprit la un moment dat la o masuta galbena intr-un loc foarte pitoresc, sa facem fotografii. Atunci m-au atacat! Nu vedeam ce anume, erau o multime de inamici nevazuti care ma piscau din toate partile! Help! Help! Eram in distress! Ei au observat imediat agitatia mea si am sters-o numaidecat de acolo. La un moment dat am ajuns la o terasa pe malul apei, unde ne-am asezat pentru un mic dejun. Am profitat de aceasta oportunitate sa imi ling burtica, acolo unde inamicul nevazut se infipsese in mine. Deodata o vad pe Mami ca mi-o inspecteaza si incepe sa se agite. Eram plin, plin de pete rosii, care nu puteau fi toate muscaturi! Am auzit-o pe Mami ca trebuie sa ajungem de urgenta la un veterinar, ca am facut o alergie la muscaturi de black flies. Ma cam manca burtica, recunosc. Atunci El a scos o pastiluta roz din trusa de ajutor si mi-a indesat-o pe gat. Nu prea-mi place metoda asta, trebuie sa mentionez. Cand primesc pastile, imi place ca Mami le ascunde intr-un bot de branza, crede ca eu nu stiu. Eu stiu, si cateodata reusesc sa mananc doar branza si sa scuip pastila afara, ca sa fie indesata in alt bot de branza, si tot asa.
Am facut apoi tot drumul, mi-a placut cand am ajuns la un pod mare, La Manche Bridge se cheama. Era si o cascada acolo.
Cand am ajuns la Alt Hotel (nu la alt hotel – ha, ha!, nu m-am putut abtine), Mami a inceput sa dea telefoane la veterinarii din St. John’s. Se pare ca toti erau ocupati si nu aveau timp sa ne vada, am vazut-o pe Mami tare suparata. Apoi i-a venit o idee si l-a sunat pe Dixi, doctorul meu de acasa, care are grija de mine de cand sunt mic. Dixi i-a spus sa imi dea si mai multe pastilute roz, Benadryl se cheama, si sa nu se ingrijoreze, e doar o alergie. Se pare ca sunt alergic la acele muscaturi de muste negre. De data asta am mai primit 3 pastilute roz imbracate in gogoloaie de branza, pe care le-am inghitit cu multa placere, n-am mai facut schema cu scuipatul lor afara, ca n-am avut timp, veneau pe banda. Asa un somn m-a cuprins dupa, ca m-am intins in marele meu pat si dus am fost…
Acestea sunt aventurile mele din Newfoundland, calatoria la originile stramosilor mei. Drumul inapoi spre casa a fost din nou foarte lung, acelasi pe care l-am parcurs la dus. M-am bucurat sa regasesc casuta noastra si canapeaua mea draga. Am reintalnit mirosurile familiare, si in timp ce somnul ma lua si ma purta pe pajisti si campii pline de flori, mi-am zis si eu ca Dorothy din Vrajitorul din Oz: “There’s no place like home.”
Newfoundland: I gib 10/10!