Duminica, 5 Aprilie 2009
Inceput de toamna dulce in Buenos Aires. Toamna e tradata aici doar de frunzele ingalbenite ale artarilor aliniati de-a lungul strazilor si de mangaierea soarelui a carui caldura te imbratiseaza dar nu te copleseste.
M-am indragostit pe loc de orasul acesta. La plimbare pe strazile lui, Veronique, o frantuzoaica din grupul nostru, a remarcat surprinsa¨: "Parca m-as afla la Paris". Mi-a furat gandurile. Intr-adevar, Buenos Aires aduce mult a Paris, dar un Paris exotic, plin de culoare si pasiune. Acest oras incredibil de vast este un amestec de vechi si nou, de savoare si eleganta. Cladiri albe cu balcoane frumos desenate, parcuri in care stralucesc flori intens colorate, strazi ce respira un aer european. Peste tot cresc copaci inalti cu coroane incarcate de flori roz sau liliachii. Cei cu flori roz se numesc “copaci betivi” ("drunken trees" sau “arboles/palos borrachos” in spaniola) datorita trunchiurilor lor de forma unor sticle de vin. Cei cu flori violet se numesc "jacarandas". Buenos Aires e plin de ei, si de palmieri inalti si stufosi, de brazi bogati, de arbori de cauciuc grosi si batrani, ce au batut de mult suta de ani, de artari maturi si de acei copaci cu frunzele asemanatoare celor de salcam, de care se gasesc si pe la noi. Un amestec interesant ce ii da orasului un aer aparte.
In limba spaniola, Buenos Aires inseamna Aere Bune, sau, in traducere romantizata, Vanturi Prielnice. Legenda spune ca in secolul al XIV, o statuie a Fecioarei Maria a fost scoasa din valuri dupa ce a savarsit miracolul de a calma o furtuna in apele Marii Mediterane salvand astfel o ambarcatiune spaniola de la scufundare. O abatie ce sta cu fata spre mare a fost construita in locul in care corabia a ajuns nevatamata la mal, in Cagliari, mic port aflat in sudul insulei Sardinia. De atunci, marinarii spanioli au venerat etern imaginea Sfintei Maria A Vanturilor Bune. Inainte de a pleca pe mari si oceane, conchistadorul spaniol ce a fondat orasul Buenos Aires a vizitat biserica Bonaria din Cagliari si s-a rugat Sfintei Maria sa-l calauzeasca si sa-l insoteasca in calatorie cu vanturi bune spre a ajunge la destinatie. Orasului-port pe care l-a infiintat pe locul Buenos Aires-ului de astazi i-a dat numele de Santa María del Buen Aire, ce s-a transformat si a devenit trei secole mai tarziu, Buenos Aires.
Am sosit aici ieri dimineata, dupa o calatorie lunga si obositoare, cu mici incidente care acum nu mai au nici o importanta. La iesirea din aeroport, am dat cu ochii de un domn in varsta, postat cu un semn mare pe care era scris numele meu. Mi-au trebuit cateva minute sa inteleg ca era doar un sofer de taxi angajat de “GAP Adventures”, agentia mea de voiaj, sa ma ridice de la aeroport si sa ma depuna la hotel. Era complet inocent. Nu stia nimic, nici macar la ce hotel trebuia sa ma duca. Si nu vorbea boaba engleza. Noroc ca vorbesc spaniola asa ca ne-am inteles foarte bine si am ajuns fara probleme la destinatie.
La hotel am cunoscut-o pe Kathleen, o irlandeza din Dublin, care picase si ea din cer (literalmente) doar cu cateva minute inaintea mea. Foarte inalta si trupesa, cu dinti mari, strambi si incalecati si un accent inconfundabil – puteai sa iti dai seama rapid de originea ei. Nu mi-a facut impresia unei persoane foarte prietenoase, dar a fost prima si singura turista din grup cu care am dat ochii in momentul in care am pasit in holul hotelului.
Asa incat, cu toata extenuarea ce ma impovara, am luat-o la plimbare cu ea pe strazile orasului, in recunoastere.
Hotelul nostru se afla in Recoleta, cel mai select cartier al Buenos Aires-ului, cartier cu o infatisare distinct europeana. Se gaseste foarte aproape de Cimitirul La Recoleta, pe care l-am vizitat astazi. Ieri am trecut cu Kathleen prin dreptul lui si am aruncat doar o privire inauntru. Intrarea e libera si in afara de turisti, am vazut si cativa localnici ce cautau linistea in acest straniu orasel al celor disparuti. Ieri am luat lunch-ul impreuna cu Kathleen intr-un restaurant faimos numit "La Biela". Terasa restaurantului se afla sub ramurile foarte lungi si groase ale unui arbore de cauciuc impresionant, insirat ca o caracatita pe o suprafata foarte mare. Daca strivesti in doua o frunza de-a lui vei vedea cum se prelinge din taietura sangele ei alb.
Dupa masa, ne-am retras fiecare in camera noastra. Am incercat sa ma odihnesc, caci eram extenuata. Zborul Toronto – Buenos Aires fusese lung si obositor: 14 ore, cu o escala de o ora in Washinton DC, unde m-am imbarcat in alt avion spre Buenos Aires.
Hotelul este foarte frumos si curat. Camera mea da inspre strada, asa incat se aude mereu vuietul masinilor in trecere. Dar pe mine nu ma deranjeaza, din contra, e un soi de muzica in surdina ce imi aminteste de vremea cand locuiam in Timisoara.
S-ar putea sa fi atipit un pic, dar cred ca am fost mai mult intr-o stare confuza, undeva la granita dintre cele doua lumi, somn si realitate. Auzeam zgomotul egal al strazii, simteam racoarea placuta a vantului ce umfla usurel perdeaua. Alunecam din cand in cand pe panta somnului, si atunci eram si in Toronto, si in avion, si in camera de hotel si niciunde, pe un taram necunoscut, intr-un desert unde nu e nimic, unde nu stii cine esti si daca existi cu adevarat. Cu greu am hotarat sa ma rup din aceasta stare ametitoare, sa ma imbrac si sa cobor in holul hotelului, unde trebuia sa ne intalnim tot grupul. Era deja seara.
Astazi am facut turul orasului. Am vizitat Cimitirul La Recoleta, infiintat pe la 1822. E un loc cum n-am mai vazut, plin de monumente impresionante ale oamenilor cu stare ai Buenos Aires-ului. E ca un oras a celor dusi dintre noi, cu stradute stramte strajuite de o parte si alta de cavouri, de statui si monumente funerare opulente. E liniste si pace acolo, cu toata puzderia de turisti ce se foiesc pe stradutele lui. Am vazut si mormantul Evitei Peron, in marmura neagra. E interesant cum intre zidurile ce imprejmuiesc cimitirul e tacere si somn adanc, mut si etern. Iar dincolo de acestea, e vanzoleala grozava a lumii, zgomotul si rasul orasului, veselia si larma restaurantelor alaturate. Pasesti afara din cimitir ca dintr-o alta lume si te intampina afara vuietul strazii si ritmul grabit al vietii.
Am trecut apoi prin zona Palermo, cel mai mare si mai verde cartier al orasului. Urmatorul popas a fost vizitarea catedralei “La Catedral Metropolitana”, situata in inima Buenos Aires-ului. Am nimerit in timpul slujbei si m-a impresionat foarte mult cat de frumos se canta acolo, si cat de pios stateau oamenii ce umpleau catedrala, majoritatea avand in mana crengute de maslini, pe care o multime de copii le vindeau afara, caci e saptamana dinaintea Sfintelor Pasti.
Ne-am oprit apoi in La Boca, Piccola Italia a Buenos Aires-ului, locul cel mai pitoresc si mai colorat al orasului, aflat in zona vechiului port. Savoarea lui europeana este data de arhitectura cladirilor construite de imigranti, in special de italienii genovezi, sositi aici la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. In spaniola, “la boca” inseamna gura iar numele cartierului vine de la faptul ca se afla asezat chiar la gura raului El Riachuelo. Aici cladirile sunt viu colorate in cele mai stranii culori: galben si rosu aprins, portocaliu, albastru si verde. La Boca a fost dintotdeauna o asezare a oamenilor din clasa muncitoare. Acestia au folosit vopseaua ramasa de la vapoare spre a isi vopsi casele, rezultatul fiind o imbinare pestrita de culori vesele, ce par ca rad in hohote invalmaselii de turisti ce patrund pe teritoriul lor.
Dupa turul organizat am bantuit liber prin cartierul turistic San Telmo. Larma mare si veselie pe stradutele pietruite, impanzite de gramada de turisti sositi aici din toate colturile lumii. Plaza Dorrego se umple de tarabe si devine la sfarsit de saptamana locul de desfacere al vanzatorilor ambulanti, al artistilor si comicilor de strada. Am asistat la un show de tango in aer liber si ne-am oprit de cateva ori sa ascultam tangouri cantate de cantareti amatori, acompaniati de orchestre in toata regula, compuse din femei si barbati tineri echipati cu acordeoane, viori, violoncele si contrabasuri, si chiar si piane asezate in mijlocul strazii. Ce poate fi mai frumos decat sa te plimbi pe aceste stradute in acorduri pasionate de tango, sub soarele cald al unui inceput de toamna, la un capat al lumii in Buenos Aires?
Argentinienii au trei pasiuni, in urmatoarea ordine: fotbalul, carnea la gratar si familia.
Locuitorii orasului Buenos Aires iubesc foarte mult cainii. Peste tot vezi oameni plimbandu-si prietenii canini. Altii, profesionisti, plimba cainii altora, pentru 150 pesos pe luna, pentru un caine. Daca au grija de mai multi deodata, se pot considera oameni instariti.
"Mi Buenos Aires Querido" este numele unui tango celebru compus de argentinianul Carlos Gardel, cel mai proeminent nume din istoria tangoului. As locui aici. E un oras total neasteptat. Femei frumoase si elegante, muzica de tango in fiecare restaurant, pe strazi, in aer.
Ma aflu intr-un Internet Café si tocmai a sunat celularul fetei de la calculatorul de langa mine. E amuzant, chiar si taraitul lui e in ritm de tango.
Marti, 7 Aprilie
Oh…tangoul. Ce dans pasional! Se spune ca a luat nastere in casele de toleranta, ca a fost initial dansul prostituatelor, de aici si acele figuri indraznete care dau atata savoare tangoului argentinian. Spectacolul la care am fost duminica seara a fost minunat, doua ore traite parca intr-o alta lume, mai degraba intr-un timp trecut, plin de nostalgii si trairi puternice.
Sunt acum in Brazilia, in Foz do Iguazu, un mic orasel turistic la granita intre Brazilia si Argentina. Ceva in genul Niagara Falls in varianta braziliana. Am zburat aici ieri dimineata. A fost un zbor scurt, de aproape doua ore, care nici nu stiu cum au trecut. Am avut compania unui american mai in varsta ce calatorea impreuna cu sotia lui, chinezoaica, si fiul lor de opt ani.
Cand calatoresti intalnesti oameni foarte interesanti. Fiecare are o poveste de spus si unele dintre ele ar putea usor umple paginile unui roman. Domnul din avion se vanturase peste tot prin lume. Era vesel si bonom, in ciuda multiplelor boli de care a marturisit ca sufera. In urma cu un an pierduse din cauza lor doua degete de la un picior. "The way I look at it", a spus el, "is this: if I ever get a pedicure, I will surely get a discount". "Sunt fericit. De ce sa-mi plang de mila? Ce bun ar fi? Uite, am o sotie minunata si un baiat, iar acum ma aflu cu ei in vacanta in Argentina. Da-mi lamai si voi face din ele o limonada. Viata e frumoasa." Cand am coborat din avion, m-am uitat la el cum inainta incetisor, cu vadit efort in a-si trage picioarele dupa sine. "Da, viata e fumoasa", mi-am spus si mi-am aruncat rucsacul pe umar.
In limba locala guarani, Iguazu inseamna "Big Water". Legenda spune ca un zeu a dorit sa si-o faca sotie pe Naipí, o localnica frumoasa, care insa il iubea pe Tarobá, muritor ca si ea. Ca sa-si pastreze dragostea si sa scape de zeul posesiv, cei doi indragostiti au fugit impreuna intr-o canoe. Infuriat, zeul a taiat in doua pamantul, chiar prin mijlocul raului, condamnandu-i pe cei doi iubiti la o cadere vesnica in apele lui.Astfel s-au creat cele 275 de cascade ce se insira pe o lungime de aproape 3 km la granita dintre Argentina, Brazilia si Paraguay. Cascadele au fost prima data semnalate de catre conchistadorul spaniolul Juan Alvar Nuñez in 1541. Una dintre cascadele din partea argentiniana ii poarta acum numele.
Cascadele sunt o minune a naturii. Atat de marete si impresionante incat vederea lor m-a facut sa trag adanc aer in piept si mi-a asternut pe fata un zambet larg de fericire.
Pe carare te inconjoara din toate partile fluturi de toate marimile, colorati intr-atat de frumos incat ai zice ca sunt opera unui artist plastic. Parca te afli in rai sau intr-un vis cu fluturi.
Astazi am trecut din nou in Argentina, sa vizitam cascadele de pe partea argentiniana. A fost o experienta minunata. Am umblat mult pe potecile parcului, de-a lungul cascadelor. Sunt atat de frumoase, de impresionante! Caderea aceea de apa ce seamana cu niste perdele grele cu falduri bogate e o imagine care imi joaca si acum prin fata ochilor. Majoritatea membrilor grupului am hotarat sa facem o excursie cu barca, sub faldurile de apa. A fost ceva extraordinar, cand barca s-a apropiat de una dintre cascade si a intrat sub ea ne-a facut pe toti ciuciulete. Am ras cu gura pana la urechi, eram cu totii muiati din cap pana in picioare. Dar ne-am uscat rapid, sub soarele arzator. E foarte intens soarele aici, nu poti sta mult expus pentru ca dogoreste cu putere.
Si parcul acesta era plin de fluturi. Te inconjurau din toate partile, ti se asezau pe fata, pe maini. Ba la un moment dat am intrat intr-un roi de fluturi galben si verzui ce au inceput sa zboare in jurul meu de parca m-as fi aflat intr-un desen animat magic de-al lui Walt Disney. Ni s-a spus ca fluturii ti se aseaza pe maini cu un scop: le place gustul sarat al transpiratiei pe care il gusta cu antenele. Ce lipsa de romantism pe aceste creaturi atat de frumoase!
Am facut si un tur cu masina prin padurea tropicala. In copaci, deasupra noastra stateau atarnati paianjeni imensi, domnind fiecare in panza lui vasta. Ni s-a spus ca nu sunt veninosi, sa nu ne speriem daca se dezechilibreaza si ne cad in cap!
Am vazut si palmitos, o specie de palmieri cu trup subtire si inalt, a carui parte verde dintre trunchi si locul unde incep frunzele sa se desfaca este folosita in America de Sud la prepararea salatelor. Se numesc “palm harts” si am mancat pe parcursul calatoriei mele in toate restaurantele. Miezul lor este foarte fraged si bun. O data taiata aceasta parte verde a tulpinei lui, copacul moare. In Argentina, palmitos au nevoie de 15 ani pentru a ajunge sa dezvolte tulpina verde din varf, in alte tari din America de Sud le trebuiesc 3 pana la 5 ani. Din aceasta cauza, salata de palmito este scumpa, i se mai spune pe buna dreptate si “salata milionarului”.
Peste tot prin parc se foiau niste animalute ce aduc mult cu ratonii, numiti aici coati. Nu se sperie nicidecum de turisti, sunt mai degraba niste creaturi obraznice, care se apropie de tine si incep sa iti miroase rucsacul in cautare de mancare. La lene si la nerusinare aduc cumva cu motanul Garfield, cu mersul lor domol si cautatura obraznica.
Maine ne incepem ziua la 4:00 dimineata. Zburam la São Paulo de unde un autocar ne va duce la Paraty.
Miercuri, 8 Aprilie
Ce frumoasa este Planeta noastra Albastra! Cele doua zboruri care m-au purtat astazi de la Foz do Iguazu la São Paulo, cu oprire in Curitiba, au fost cele mai minunate pe care le-am trait candva. Ziua a fost foarte senina si cum fiecare zbor a durat in jur de 50 de minute, nu am zburat la altitudine ridicata. Cerul era de un albastru desavarsit iar norii albi si cremosi desenau imagini incredibile pe toata suprafata lui, cat puteai cuprinde cu ochii. Am avut loc la geam si am urmarit fascinata zborul avionului nostru printre etajele suprapuse de nori. Zaream toata suprafata terestra, cu paduri verzi si localitati presarate uneori printre ele. Cand am trecut pe deasupra oceanului, acesta fiind de culoarea cerului, se confunda cu el si vedeai sub tine un gol infinit, ca si cand nu ar fi existat pamant, ci doar spatiul albastru.
São Paulo este un oras imens, am zburat deasupra lui cateva minute. Am aterizat la 10:30 AM, ora locala. In aeroport ne astepta un autocar sa ne duca la Paraty, la 5 ore distanta de São Paulo. Eram foarte obosita, sculata fiind cu noaptea in cap la 3:45 dimineata. Cu toate acestea nu am putut sa dorm in autocar, asa incat am cascat ochii la drum. Brazilia este o tara impresionanta. Foarte verde si pitoreasca, cu pasuni ca pe la noi si paduri intinse. Culorile florilor sunt aici foarte intense, cum nu am vazut niciunde in lume. Exista copaci cu coroane de flori galbene, violet, roz si portocalii. Am fost foarte uimita sa descopar ca unii purtau atat flori violet cat si albe, adica acelasi trunchi producea flori de doua culori diferite.
Am ajuns in Paraty pe la ora 5:00 dupa amiaza. Ne-am cazat intr-un hotel micut si frumos cu piscina in curtea interioara. Vom petrece aici doua nopti, urmand ca vineri sa plecam cu autocarul spre Rio.
Maine avem program de voie iar eu am hotarat sa dorm cat pot dimineata, dupa care o sa o tai la plaja. Asta este tot ceea ce vreau sa fac: baie, plaja si mai apoi sa vizitez centrul orasului care ni se spune ca e foarte frumos. De fapt, ceva am vazut din el in seara aceasta, cand am fost la cina. Hotelul nostru se afla cam la un km si jumatate de centru, asa incat, impreuna cu cateva fete din grup am luat-o la pas pana acolo. Am urmat ceea ce locuitorii orasului numesc artera principala, o strada prafuita si murdara, fara trotuare, asa incat mergi mai "pe langa gard, pe langa drum", alaturi de cainii vagabonzi, dar pasnici, ce umbla si ei innebuniti dupa mancare. Pe strada vajaie masini de toate felurile, si hodorogite, si mai putin hodorogite, motociclete uruitoare si femei si barbati calari pe biciclete, totul intr-un oarecare vacarm si praf. Buticuri ce imi amintesc de cele romanesti, la inceput de libertate capitalista, se insiruiesc de o parte si de alta a arterei principale. Localnici fara grija umplu asa numitele terase de pe strazi, adica obisnuitele mese si scaune albe de plastic scoase direct pe trotuar, in fata vreunei "bombe". Trai pe vatrai.
Artera principala ne-a dus exact in centru, unde masinile nu circula si se gasesc stradute pietruite intesate de turisti. Stradute pietruite...vorba vine, caci pietrele sunt neregulate, uneori mari si bolovanoase, astfel incat trebuie sa fii foarte atent pe unde calci sa nu iti scrantesti picioarele. Gasesti aici o multime de mici magazine foarte frumoase si tot atat de multe restaurante. Am luat cina intr-unul dintre acestea, la o masuta mica, rotunda, scoasa direct pe strada in fata lui. Macarea, ca de obicei in aceasta excursie, a fost un deliciu. Dupa masa n-am simtit nici o dorinta sa ma plimb prin magazine, asa incat m-am intors singura la hotel, pe minunata artera principala a orasului, intunecata si prost iluminata pe timp de noapte, dar la fel de zgomotoasa si uruitoare ca pe timp de zi.
E aproape miezul noptii. Observ ca sunt uimitor de treaza si nu simt nici o oboseala. Ma voi duce totusi sa ma culc, sunt numai eu in holul hotelului clampanind de zor, si baiatul de la receptie, o persoana foarte politicoasa care vorbeste surprinzator de bine engleza.
Am plecat de acasa de numai cateva zile si stiu ca acolo putine s-au schimbat. Zilele se scug la fel, fara evenimente. Pentru colegii de la serviciu e doar o alta saptamana, egala cu cea precedenta si foarte probabil, asemanatoare cu cea care ii va urma. Pentru mine insa parca au trecut saptamani de zile. E bine cand mai iesi din cutiuta stramta in care iti traiesti rutina de zi cu zi, si distantat, privesti lucrurile in perspectiva. E uimitor ce ai putea afla despre tine si despre ceea ce ai vrea sa devii. Ma bucur ca sunt aici si ca am avut ocazia sa vad si sa experimentez toate aceste locuri la care altadata nu puteam decat visa.
Joi, 9 Aprilie
Tocmai am mancat micul dejun pe terasa hotelului, langa piscina, in ritmuri de Bossa Nova. Femeia care curata mesele se misca relaxat printre ele, ondulandu-si soldurile largi si canta si ea incetisor, inganand melodia din difuzor. Ce viata buna. Si ce departe suntem noi de ea. Fugim si ne agitam continuu, in ritmul vietii occidentale, caci nici nu cunoastem alt mod de trai.
Azi noapte a plouat cu galeata, m-am trezit in mijlocul noptii crezand ca lui Veronique, colega de camera, i-a trecut prin cap sa faca dus la ora 3:00 AM. Era de fapt zgomotul ploii, care curgea in puhoaie. Astazi este soare si frumos, o "zi glorioasa", cum s-ar spune. Si ce bine ca nu voi face nimic, ca nu avem program si pot face ce-mi trece prin cap.
Vineri, 10 Aprilie
Sunt in Rio de Janeiro. E ireal si m-am intrebat de cateva ori pana acum daca nu cumva ma aflu intr-un vis ce nu seamana cu nici un alt vis de pana acum. Dupa primul soc cu multi ani in urma, cand am zarit Turnul Eiffel din departare, in timp ce ma apropiam cu masina de Paris, am crezut ca nimic pe lume nu ma va mai putea uimi. Atunci am scapat un “wow!” de sincera mirare si admiratie, in fata unei imagini la care am visat ani de zile intr-o Romanie comunista, cu frontiere greu de trecut. Acelasi “wow” l-am soptit si acum, numai pentru mine, cand am zarit profilul statuii lui Cristos Mantuitorul in varful muntelui Corcovado. Wow. Sunt coplesita de faptul ca ma gasesc aici, intr-un oras parca binecuvantat de zei. Cariocas, adica locuitorii orasului Rio, spun cu mandrie ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile. In a saptea a creat Rio de Janeiro. Pot sa inteleg acum de ce. Imaginea ireala a oceanului intens albastru strapuns din loc in loc de corpurile stancoase ale unor munti ce rasar neasteptat din apele lui e parca de pe alta lume. Ma aflu pe alta planeta. Prin fata ochilor mei se deruleaza imagini pe care nu le cunosc, pe care le percep si le invat doar acum.
Am sosit in Rio in jurul pranzului si ne-am cazat in Copacabana, la Hotel Atlantico Copacabana. Hotelul este frumos si elegant si se afla la 5 minute de plaja. Am avut timp doar de un dus rapid, caci la o ora de la sosire am pornit intr-un tur organizat al orasului. Ghida noastra se numeste Natasha si este o fata tanara, frumoasa si extrem de placuta. Natasha s-a nascut si a copilarit in Rio, dar de cativa ani locuieste la Londra. Mai vine din cand in cand aici in vacante si atunci conduce grupuri de turisti in Rio si se implica in activitati sociale de binefacere cum ar fi educarea copiilor din favelas (cartiere foarte sarace in Rio de Janeiro).
Nu mult dupa ce autocarul s-a pus in miscare, Natasha a inceput sa fredoneze vesela:
“Her name was Lola, she was a showgirl With yellow feathers in her hair and a dress cut down to there She would merengue and do the cha-cha And while she tried to be a star, Tony always tended bar Across a crowded floor, they worked from 8 till 4 They were young and they had each other Who could ask for more?
At the Copa, Copacabana Music and passion Were always the fashion At the Copa At the Copa....they fell in love”
Am izbucnit cu totii in ras, melodia era foarte potrivita si de fapt o aveam si eu in minte, caci ne aflam in Copacabana, Rio de Janeiro!
Natasha ne-a povestit despre Rio ca a devenit faimos o data cu construirea, in 1923, a hotelului Copacabana Palace, singurul hotel de lux din America de Sud a acelor timpuri. Cum in anii ’20 in Brazilia s-au legalizat jocurile de noroc, hotelul a devenit instantaneu un magnet pentru celebritati din toata lumea. Printre oamenii de seama care i-au trecut pragul se numara Regina Elizabeta a II-a, Printul Charles si Printesa Diana, Charles De Gaulle, Eva Peron, Walt Disney, Einsenhower, Gene Kelly, Edith Piaf, Nat King Cole, Rock Hudson, Errol Flynn, Bing Crosby, Clark Gable, Orson Welles si multi altii.
Cu o populatie de 6 milioane de locuitori, si inca pe atat daca luam in calcul zona metropolitana a orasului, Rio este, dupa Saõ Paulo, al doilea mare oras al Braziliei si al Americii de Sud. In Rio se gasesc 600 de favelas al caror numar de locuitori este o necunoscuta si pentru autoritati. Acest oras binecuvantat de Dumnezeu cu frumuseti naturale neintalnite altundeva pe Pamant, este un amestec de bogatie opulenta si saracie lucie, de frumusete tihnita si violenta salbatica. Cel mai frumos si luxos cartier al orasului, Lagoa, in care nu se gaseste nici o favela, este comparat ca nivel de trai si civilizatie cu cele mai bogate tari ale lumii, pe cand favelele aceluiasi oras sunt comparate la mizerie si saracie cu cele mai sarace tari africane. Acesta este paradoxul “Orasului lui Dumnezeu”, ce este si titlul unui film celebru ce povesteste in imagini dure istoria adevarata a unor copii ai favelelor din Rio.
Intre timp autocarul ne poarta pe strazile orasului si prin multele lui tunele. Natasha ridica o palma in sus si ne spune: “Bunicul meu imi spunea ca Rio seamana cu o mana cu degetele rasfirate: munte, vale, munte, vale, iar munte si iar vale. Dar cum cariocas s-au saturat sa tot urce munti si sa coboare vai, au gasit solutia optima: au construit tunele ce strapung muntii si ne ajuta sa ajungem mai rapid la destinatie.” Rade apoi cu un ras placut. Mai aflam de la Natasha ca in Brazilia exista doua religii, neaparat in urmatoarea ordine: fotbalul si catolicismul.
Primul nostru popas este la Cristo Redentor, pe muntele Corcovado. In varful muntelui, pe platforma unde este asezata statuia, bate un vant napraznic. Muntele are o inaltime de 710 metri, iar statuia ridicata in varful lui, 38 de metri. Este imensa. Isus Cristos din piatra, cu mainile larg desfacute, priveste tacut peste lume. Din departare seamana cu o cruce de veghe deasupra orasului. De aproape te impresioneaza dincolo de cuvinte. Pacat ca platforma geme de turisti, ca nu poti sa te misti in voie si nici sa ai cateva momente de taina in care sa ii impartasesti Cristosului din piatra gandurile tale. Cumva imi pare ca le-ar intelege, cu toate ca e tacut si nemiscat ca stanca in varful careia domneste.
Statuia lui Cristo Redentor a fost construita in 9 ani, din 1922 pana in 1931. In Iulie 2007 a fost numita una dintre cele 7 Noi Minuni ale Lumii.
Imi fac cu greu loc prin multimea de turisti, fac fotografii, contemplu orasul Rio de la inaltime. Asa cum am mai spus, vantul bate cu putere si iti vanzoleste parul. Aduce abur de nori pe care ii poarta cu repeziciune in alte parti. Ce interesant a fost sa vad, de la cativa metri departare, cum un nor purtat de vant a trecut chiar prin Cristo Redentor. Pentru cateva clipe Cristos a disparut in ceata, fiind in intregime invaluit de nor, dar apoi norul calator a plecat si l-a descoperit din nou privirii.
Urmatorul obiectiv turistic este Escadaria Selarón, sau scarile lui Selarón. In drum insa facem o oprire scurta la stadionul Maracanã si alta pe o colina in valea careia se afla una peste alta, darapanate, multimea de case ale unei favele. Incercam sa facem fotografii dar din senin se porneste o ploaie calda si piezisa, ca o perdea de apa coborata din cer. In aceasta perioada a anului, in Rio ploua mult si brusc. Acum e soare si timp frumos, in urmatoarea secunda cerul se intuneca si rafale calde si prietenoase cad peste oras. Un lucru neplacut pe care l-am observat cand am deschis geamul autocarului ce ne purta pe strazile Rioului: mirosul greu, ca o duhoare de canal. Nu peste tot, doar in anumite zone. Sunt convinsa ca si umezeala, ploaia care tocmai cazuse a contribuit la aceste emanatii fetide, dar asta pune oricum o pata pe fata altfel foarte frumoasa si interesanta a orasului.
Jorge Selarón este un artist chilean ce traieste de 25 de ani in Rio. Inainte de a se stabili aici a fost pictor si sculptor in peste 50 de tari din lume. In picturile si desenele lui apare mereu o femeie de culoare, insarcinata. Selarón n-a vrut niciodata sa dezvaluiasca identitatea ei, in ce conditii a cunoscut-o si cum de are asa o influenta asupra vietii si operei lui. E o persoana ciudata, chiar tacanita, cu mustatile lui lungi, stufoase si zburlite si privirea piezisa, parca mereu incruntata. L-am gasit veghiindu-si ca de obicei scarile, opera ultimilor aproape 20 de ani din viata lui, de care este grozav de mandru. Cele 250 de trepte care compun scara lui Selarón sunt acoperite in intregime de bucati colorate de ceramica imbinate in asa fel incat fiecare spune prin imagini o poveste. De o parte si de alta sunt grilajele unor case vechi si inghesuite. In una dintre acestea locuieste Selarón, intr-un spatiu mic si ingust din care o camera stramta este dedicata atelierului lui de lucru. Cand s-a mutat aici, scara care ducea la poarta casei lui era in ruina iar lui i-a venit ideea de a o infrumuseta. Si a inceput sa o acopere cu bucati de ceramica gasite pe locurile de constructie sau aruncate la gunoi pe strazile orasului. La inceput, cand s-a apucat sa impodobeasca scarile in culorile galben, albastru si verde – culorile steagului brazilian - vecinii l-au luat in ras, dar lui putin i-a pasat. Scarile au devenit pentru Selarón o obsesie si pasiunea numarul unu in viata lui. In prezent, majoritatea bucatilor de ceramica sunt donate de catre vizitatori din toata lumea. Escaderia Selarón a devenit celebra, s-a scris despre ea in numeroase reviste si a fost obiectul unor documentare televizate. Videoclipuri si chiar filme au fost turnate aici, astfel incat acest artist tacanit cu mustatile ca niste tufisuri stufoase poate acum sa stea in capul scarilor lui, sa se mandreasca si sa rada. Caci cine rade la urma rade mai bine.
Se insera deja cand a venit randul sa mergem cu telecabina pe muntele Sugar Loaf (Pão de Açúcar), cadoul facut de Dumnezeu industriei de carti postale din Rio de Janeiro. Din pacate, cand am ajuns in varful muntelui era deja intuneric iar Rio se intindea la picioarele noastre ca o puzderie de luminite stralucitoare. La locul lui pe muntele Corcovado, Cristo Redentor se zarea din departe ca o mica cruce luminata in noapte.
Sambata, 11 Aprilie
Ultima zi in Rio. E ziua in care grupul se destrama, fiecare plecand spre casa. Cred ca eu voi fi ultima care pleaca, caci avionul meu decoleaza tarziu, la 10:30 PM. Asa incat am de “omorat” ore bune pana atunci. Ieri seara am fost cu fetele la un spectacol de samba. Nu stiu exact la ce ma asteptam, dar nu m-a incantat foarte tare. Dansatorii erau impopotionati in costume foarte exotice si colorate, ca in imaginile de carnaval de pe vederile din Rio, insa spectacolul mi s-a parut superficial, fara greutate. Dupa artistria dansatorilor de tango din Buenos Aires, ce traiau muzica cu pasiune, era, de altfel, greu sa imi placa.
Astazi m-am sculat de voie, dupa care am luat micul dejun la restaurantul hotelului. Am hotarat sa ma plimb pana la plaja Copacabana, situata la mai putin de 500 de metri de hotel. Dumnezeule, ce valuri uriase se spargeau la mal! M-am asezat pe un sezlong si am sezut acolo vreo doua ore, bucurandu-ma de soare si de privelistea cu care am inceput sa ma obisnuiesc si sa o accept ca fiind pamanteana. M-am plimbat apoi pe faleza, mi-am cumparat doua rochii colorate de la standurile vanzatorilor ambulanti si am facut multe fotografii. In cele din urma m-am asezat pe terasa unui restaurant cu fata spre ocean, am cerut o Coca Cola si am petrecut acolo o ora cu privirea la plaja si la oamenii ce treceau alene pe strazi. In difuzoare se auzeau incetisor acordurile melodiei “The Girl From Ipanema”:
“Tall and tanned and young and lovely
the girl from Ipanema goes walking
and when she passes
each man she passes
goes Aaah!
When she moves it's like a samba
that swings so cool and sways so gently
that when she passes
each man she passes
goes Ooooh!
Oh, but he watches so sadly
How can he tell her he loves her
He would just give his heart gladly
But each day when she walks to the sea
She looks straight ahead not at he.
Tall and tanned and young and lovely
the girl from Ipanema goes walking
and when she passes
he smiles
but she doesn't see
no she doesn't see
she just doesn't see...”
Uitandu-ma la fetiscanele ce se plimbau pe plaja, mandre si zvelte in costume de baie sumare, am inteles de ce compozitorii acestui cantec au fost inspirati sa il scrie vazand-o zi de zi pe frumoasa Heloísa Pinheiro pe strazile Ipanemei. Unii spun ca in Rio traiesc cei mai frumosi oameni din lume…
In avion, imi zambesc fericita si imi spun ca e timpul sa ma intorc acasa. Si ma intorc mai implinita si mai bogata. Caci zilele petrecute aici sunt o adevarata bogatie care nu se va pierde niciodata, care va ramane a mea, neatinsa, peste ani si ani. Toata fiinta imi este invaluita intr-o dulce somnolenta si un cald sentiment de bine. Iar avionul acesta ma poarta acum spre casa. Imi sprijin incet capul de geam si inchid ochii pentru a continua sa visez la aceasta lume frumoasa in care traim.