Inca nauca si incercand sa inteleg unde ma aflu, pufnesc zgomotos in ras. Sunt chiar surprinsa ca am adormit, nu credeam ca o sa se intample. Ma pregatisem pentru o noapte alba, cocolosita in hamac ca intr-o covata, fara prea mare libertate de miscare. In dreapta mea, cocotat stangaci in hamacul ce de-abia il cuprinde, Nelu incepe si el sa rada. “Pai daca tot nu dormim niciunul, hai sa mai stam la o poveste, ca eu mi-s tot anchilozat.” Rad si mai cu pofta. Corina se porneste si ea, pana il trezim pe Ovi, singurul care doarme linistit in capatul ţarcului ce adaposteste hamacurile noastre. “Nu stiu ce-i cu voi, dar eu dormeam foarte bine”, anunta Ovi, un pic nemultumit ca l-am smuls din somn.
Suntem la mama naibii, in Cabo de la Vela, Peninsula Guajira, Columbia. Micuta asezare care ne gazduieste e un complex turistic la marginea marii, ce consta din cateva casute rudimentare, o sala mare de mese, bai comune si cateva ţarcuri ca al nostru, cu acoperisuri de paie, in care sunt instalate hamacuri pentru calatori ca noi, ce vor sa experimenteze cum e sa dormi ca intr-o pastaie. Localnicii peninsulei, care mai mult ca sigur ca au si venit pe lume intr-un hamac, stramba din nas la ideea de pat.
N-am ce zice, sunt mari si adanci, frumos tesute in culori vii, iar ca sa cazi din ele ar trebui sa faci oarecare eforturi. Dar intre noi fie vorba, zau ca e cam chinuitor sa dormi intr-unul, chiar si cu muzica calmanta a valurilor ce se sparg la tarm, la cativa pasi departare. La intrarea in complex te intampina un semn tantos pe care sta scris: “Quieres musica? Escucha el mar.” (Vrei muzica? Asculta marea.) Pe hartie, e romantism pur. In viata reala, anchilozare totala. Ei, nici chiar asa. Dar o portie sanatoasa de ras tot am tras la miezul noptii, dupa cele cateva clipe atipite chinuit.
Descopar ca poti, cu oarecare grija si dexteritate, chiar sa te foiesti in hamac. De pe partea dreapta, pe cea stanga si tot asa. Asta eu, ca sunt micuta. Nelu insa s-a trezit a doua zi in zori cu tot felul de dureri musculare, caci fiind lung, nu prea avea spatiu de miscare, si dupa spusele lui toata noaptea s-a balanganit acrobatic cu picioarele prin aer. Amuzament total!
Baloo si Carmen, care avusesera prezenta de spirit sa ceara o camera cu paturi, apar la micul dejun ca niste floricele proaspete. Noi ceilalti, mai mototoliti, dar cu o experienta inedita in palmares.
Mototoliti sau nu, in zorii zilei o pornim din nou la drum, in marea Toyota 4X4 condusa de Andrés, ghidul nostru in La Guajira. Aceasta calatorie prin desert a inceput pentru noi in Santa Marta, unde sosiseram cu doua zile inainte din Bogotá, unde am petrecut o noapte dupa ce am haladuit o saptamana la altitudini ridicate prin muntii Sierra Nevada…Dar cred ca e mai bine sa o iau de la inceput, ca-s prea incurcate itele.
Am zburat noua prieteni din Toronto direct la Bogotá, unde a doua zi dis de dimineata ne-am intalnit cu ghidul nostru, Juan Diego, in statia centrala de autobuze. Plecam spre El Cocuy, provincia Gutiérrez, in muntii Sierra Nevada. Juan Diego, sau Juan Di, cum s-a prezentat el, e un tip de vreo 30 de ani, slab si inalt, cu par negru si cret, si o barba ca o continuare a podoabei capilare. E catarator experimentat, si arata ca unul. E relaxat, prietenos si vorbeste o engleza surprinzator de buna. Ne spune ca a petrecut ceva timp si prin Statele Unite, unde are un unchi. Incepem si noi sa ne mandrim cu “palmaresul” nostru in materie de munti, ii spunem ca am urcat pe Kilimanjaro, ca am fost in Nepal, si cred ca unul dintre noi a mentionat Everest Base Camp. Juan Di, care e montaniard serios, nu diletant ca noi, devine interesat si ne intreaba daca am urcat Everestul. “Ah, nu”, zice unul dintre noi. “Everestul e prea scump, nu avem noi bani pentru asta.” Am izbucnit intr-un ras salbatic. Auzi care era problema noastra, ca nu avem bani sa urcam Everestul! Ca daca am avea, nimic nu ne-ar sta in cale! Intreaba Nelu, cat se poate de serios: “Care e cea mai in varsta persoana care l-a urcat?” “Cred ca un japonez de 80 de ani”, zic eu. “Ei, eu la 81 am pornit-o, pana atunci adun bani!” Si iarasi rasete si galgaieli.
Juan Di isi da seama curand cu cine are de a face. Il incorporam imediat in grupul nostru, suntem acum 10 prieteni. Ne urcam intr-un autobuz care seamana a autocar, cu care calatorim aproape 12 ore pana la El Cocuy, la poalele muntilor.
Drumul este frumos, si ne oprim de mai multe ori pe parcurs. Lume pleaca si vine, iar Piticul care lucreaza ca asistent al soferului ajutand cu biletele si bagajele calatorilor (fiind foarte mic de statura, intra cu totul in cala bagajelor, fara sa se aplece) e mereu agitat si trece de mai multe ori pe culoar sa ne numere, sa fie sigur ca ii ies socotelile. In spatele autobuzului e si o toaleta, in care e acrobatie totala sa poti sa faci ceva. De cum se pune autobuzul in miscare, te arunca in toate partile si te da de toti peretii, asa ca mai bine nu o folosesti si strangi din dinti pana opreste soferul pe undeva, intr-o statie.
Se mai urca localnici din loc in loc, sa ne vanda arepas de choclo (placinte traditionale facute din faina de porumb si branza), batoane de paine, nuci, alune, bomboane. Spre vremea pranzului autobuzul opreste la un soi de restaurant izolat la marginea drumului, de unde se aude muzica stridenta. Cineva isi sarbatoreste ziua de nastere acolo. Se danseaza in draci pe muzica de mariachi si la un moment dat sarbatoritului i se canta in cor “feliz cumpleaños”. “Hei, ia te uita, mi se canta La Multi Ani”, rad eu, caci intamplator e si ziua mea de nastere.
Ajungem extenuati in El Cocuy, unde suntem gazduiti intr-un hostal tinut de Doña Carmen. Inainte de a ne aseza la masa, Orlando, unul dintre ghizii montani care ne vor acompania in urmatoarele trei zile, desfasoara o harta mare a traseelor pe care le vom parcurge, si incepe sa ne explice logistica lor. Sunt 3, mari si tari: Sendero Lagunillas - Púlpito del Diablo, Sendero Laguna Grande de la Sierra si Sendero Ritacubas. Toate ajung la marginea ghetarului ce incepe la o altitudine de circa 4800 de metri. Mai sus nu avem voie sa urcam, ghetarul e protejat prin lege. Ai voie sa il privesti, insa nici cu mana nu ai voie sa il atingi, d-apai cu piciorul!
Orlando e om al muntelui, incercat si experimentat. Nu vorbeste o boaba engleza, asa ca Juan Di ne traduce toate explicatiile lui. Spaniola e o veche pasiune de-a mea, cu radacini in studentie. Obisnuiam sa o vorbesc destul de bine, dar cum n-am mai practicat de vreo 3 ani buni, mi-au trebuit cateva zile sa ma dezmeticesc cu vorbitul in Columbia. Unde mai pui ca oamenii acolo vorbesc extrem de repede si cu un accent complet diferit de toate celelalte tari ale Americii de Sud. De fapt, in America de Sud, fiecare tara cu accentul ei. Pana si vocabularul e oarecum diferit intre tari. Dar iata ca apuc sa le experimentez pe toate si, intre noi fie vorba, spaniola din Ecuador mi-a placut mult pentru claritatea si intonatia oarecum cantata cu care e vorbita, iar cea din Argentina pentru pronuntia specifica, muzicala a unor cuvinte, unica Argentinei.
Inapoi la Orlando, planul de a doua zi este sa plecam cu toate catrafusele catre Lagunillas, un punct de control la intrarea in pac. Catrafusele noastre raman in masinile care ne vor transporta pana acolo, cu noi luam doar rucsacurile de zi. De acolo urcam cei aproape 12 km pana la 50 de metri distanta de inceputul ghetarului, la o altitudine de 4800 de metri. Dupa care, cale intoarsa.
Am mari indoieli ca voi putea face traseul, insa sunt calma, fie ce-o fi. Cu 4 luni in urma mi-am rupt glezna dreapta in urma unui accident la sala de catarat, si inca mai port 3 suruburi in ea. Cand am anuntat la centrul de fizioterapie ca termin cu tratamentul si ma duc in Columbia, prin munti, cei de acolo au ramas cu gura cascata. Oricum simteam ca pierd masiv vremea cu micile exercitii prescrise. Ce fizioterapie poate fi mai buna decat sa fac ce-mi place, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat? Chirurgul care m-a operat n-a mai zis nici el nimic, caci stia ca nu are cu cine discuta. Dupa accident, la spital, in timp ce ma transportau pe targa catre sala de operatie, el s-a prezentat si mi-a explicat in cateva cuvinte natura fracturii mele si cum avea sa imi fixeze oasele sarite de pe fix. La randul meu, eu l-am anuntat ca in 4 luni plec in munti in America de Sud, ca am in plan sa urc pe Mont Blanc in vara, ca imi place sa dansez si ca va trebui sa pot dansa salsa pe tocuri dupa ce ma vindec. Asa ca s-a lamurit din faşă cu cine avea de a face si, desi nu m-a aprobat, m-a lasat in plata mea.
Juan Di si Doña Carmen imi fac o surpriza. Aduc un chec rotofei in care e implantata o lumanare care se consuma in scantei cand e aprinsa. Grupul imi canta La Multi Ani, si uite-asa am sarbatorit ziua mea de nastere pe alte taramuri.
A doua zi dimineata ne sculam cu noaptea in cap, la ora 4:00. Ne inghesuim in cele doua masini de teren ce ne asteapta, in timp ce soferii cocoata bagajele noastre mari sus, pe acoperisul lor. Soferul masinii in care nimeresc eu se numeste Oscar. E un barbat inalt si solid, poarta ochelari si are o personalitate optimista si zgomotoasa. Pune muzica llanera in masina, pe care o fredoneaza in gura mare, impreuna cu Orlando. De cate ori trecem pe langa vreo bisericuta isi face repede cruce si murmura ceva.
Urcam spre munti pe un drum de tara. La o margine, o batranica mulge o vacuta baltata. Abur cald iese din laptele muls. Ceata se ridica de pe pietre si iarba, si se imprastie incetisor, o data cu soarele ce trezeste firea la o noua zi.
Pamantul e jilav, iar atmosfera un pic incarcata. Se prevede ca va ploua mai tarziu in zi. Deocamdata insa natura se trezeste stralucitor la viata, iar noi pornim plini de elan la drum. Ne insoteste si Adriana, o tanara ce lucreaza pentru securitatea parcului. O intreb care e rolul ei si imi spune ca vine cu noi ca sa fie sigura ca respectam regulile, ca nu lasam gunoaie in urma si ca nu atingem zapada ghetarului.
Avem doi ghizi, in afara de Juan Di. Orlando si Ilde. Ilde e un barbat tanar, voios si foarte saritor. Simpatic, de asemenea. Ne-am imprietenit imediat cu totii, iar insotitorii nostri columbieni au dovedit a avea un simt dezvoltat al umorului. Pe Sorin l-au poreclit imediat Mechudo (pletos, sau mop, in spaniola), caci Sorin are un pic de pleata pe care si-o strange in coada la spate. Iar lui Nelu i-au spus El Tractorista, pentru ca soarele puternic al inaltimilor il bronzase cu maneci.
Peisajul e magnific, seamana intrucatva cu Valea Barranco de pe Kilimanjaro, cea care abunda in arbori Senecio. Sunt, de fapt, frailejónes, si inca trei tipuri din acestia, cu opt specii diferite, cum aveam sa citesc pe pliantul explicativ obtinut la intrarea in parc. Sierra Nevada del Cocuy in Anzii Cordillera Oriental prezinta toate zonele climatice si este un mare ecosistem ce la randul lui adaposteste diferite ecosisteme montane. O planeta vie, ce respira si traieste armonios la inaltimi, unde ghetarii adapostesc piscurile si condorii andini isi poarta zborul planat.
Urcam, urcam, urcam. Glezna ma doare, dar incerc sa o ignor. Incepe sa ploua marunt, mai se opreste, mai o da din nou cu stropi. Nu ne obosim sa ne tragem pantalonii de ploaie sau sa ne protejam rucsacurile, pana cand nu ne pica fisa ca ploaia s-a intetit si nu mai e chip sa se opreasca. Suntem la 4200 de metri altitudine, e deja trecut de ora pranzului si mai avem un hop de vreo 600 de metri de urcus abrupt pana la Cerro de la Plaza, baza ghetarului, de unde am putea admira piscul inzapezit El Pico Nevado Pan de Azúcar, 5120 de metri. Orlando si Ilde ne spun ca e tarziu si trebuie sa ne intoarcem. Suntem imediat de acord, caci orele lungi de urcus ne-au ostenit pe toti.
Ploaia se transforma in ploaie cu grindina. Clinc, clinc, clinc varsa constant peste noi, si chiar daca ne-am acoperit acum rucsacurile si suntem bine echipati, ne trezim uzi si rebegiti pana la piele. Mai avem ore de mers sub acest potop.
Ma nimeresc sa merg langa Sorin, care imi declara relaxat: “I’m too old for this shit. Cred ca ma voi reprofila de acum pe statiuni all-inclusive.” Izbucnesc zgomotos in ras. Sorin are un simt dezvoltat al umorului. E un tip marinimos, cu suflet larg. Stiu asta din 2013, cand am fost impreuna in Nepal. Adusese atunci, ca si acum, o multime de bunatati de acasa: carnati mari si mici, de toate felurile, bomboane, ciocolata, alune, biscuiti, etc, etc, etc, pe care le impartea cu generozitate tuturor membrilor grupului.
Coboram acum si glezna ma deranjeaza imposibil. Incerc sa nu ma gandesc la multii kilometri pe care ii voi avea de facut in aceste conditii. Ploaia toarna nemilos si transforma poteca noastra ingusta intr-un sant plin cu apa. Nu ai cum sa il ocolesti, trebuie sa mergi direct prin el. Apa imi intra pe deasupra in bocanci si pleosc, pleosc, pleosc ii dau inainte. Grupul ma depaseste, iar eu sontac, sontac in urma. Raman cu Orlando si Adriana, care sunt la curent cu situatia mea.
Cand ajungem, in sfarsit, la iesirea din parc si la locul de intalnire cu soferii, tot grupul e prezent, zgribulit si murat. Bine ca soferii avusesera prezenta de spirit sa acopere cu o prelata bagajele noastre, cocotate pe masini.
Suntem transportati la hacienda La Esperanza, proprietatea Doñei Flor si a familiei sale. Camera mea si a Corinei are baie proprie. Altele, cu paturi mai multe, suprapuse, au baie comuna, pe coridor. Nicio camera nu e incalzita. Exista o singura mica soba in sala comuna de mese si una in bucataria unde se prepara mancarea. Locul este foarte curat, colorat si rustic. Doña Flor este o minune de femeie, cu un suflet mare cat sa incapa in el toti oamenii care ii trec pragul. Vrednica si harnica, e un titirez plin de bunatate. Nu stie ce sa ne mai faca, ce sa ne mai pregateasca de mancare. Baietelul ei cel mic, Camillo, care are vreo sase anisori, ne mai aduce cate un platou cu mancare de la bucatarie, foarte tantos ca i se incredinteaza asemenea sarcini importante.
Hacienda are un caine bun si molcom, ce se indeletniceste cu dormitul pe prispa, la soare, si doi motani ce ne observa fara prea mult interes, cocotati pe grinzi in camera de mese.
Ne aflam la 3700 de metri altitudine. Peisajul din jur e bucolic. Hacienda are un tarc plin cu oi, cateva vaci si o masina-buburuza, de culoare rosie, parcata intr-un mic adapost la intrare. Gaini cotcodacitoare se preumbla prin curtea interioara, impodobita cu ghiveciuri cu flori oarecum pleostite. In fata haciendei se inalta o miniatura de Matterhorn, un varf cu aceeasi forma, insa impadurit si verde.
Dar toate acestea le-am observat mai tarziu, caci imediat dupa ce am ajuns eram toti cu frigul in oase si nu doream decat sa ne schimbam hainele si sa ne incalzim. Discutii aprinse iau nastere, avand in vedere ca vremea se preconizeaza la fel de ploioasa si in zilele urmatoare. Ce facem, mai stam sau plecam? Ce rost are sa umbli prin munti in conditii de ploaie haină? Bocancii si asa sunt inecati in apa. Alte schimburi avem, insa bocancii sunt numai unii. Eu imi tin gura la toate aceste framantari ale grupului, caci pentru mine e “game over” din cauza gleznei. Mi-e foarte clar ca nu ma mai pot aventura in felul acesta prin munti.
Sorin nu sta mult pe ganduri si anunta ca pleaca. El, fetita lui, Teo, si prietenul lui, Nicu, venisera cu noi doar pentru o saptamana, din lipsa de timp liber. Asa ca, in conditiile date, au hotarat sa-si schimbe tot programul si pur si simplu au plecat in seara aceea, cu destinatia Cartagena. I-am urmarit apoi pe Facebook, arsi de soare si fericiti, sorbind cocktailuri elaborate pe terasele vesele ale orasului.
Deci am ramas sase, mari si tari. Plus Juan Di. Plus Oralndo si Ilde. Plus Oscar, soferul. Plus muntii care nu au unde pleca si oricum nu ar pleca niciunde nici daca ar putea.
Stam in sala de mese langa mica soba fara putere si vorbim. Carmen si Baloo incearca sa isi usuce bocancii la foc, in speranta ca ii vor putea folosi a doua zi. Motanii haciendei ne privesc apatici de sus, de pe grinzi. Patru tineri germani fac si ei roata in jurul sobei, animati in discutii.
Juan Di e baiat bun, face ce ii zicem noi. Verifica prognoza vremii, ne spune ca maine va incepe sa ploua dupa ora 3:00 PM. Carmen, Baloo si Nelu hotarasc sa mearga a doua zi, chiar si asa, cu bocancii murati. Poate se mai usuca pana a doua zi. Eu, Corina si Ovi ramanem la vatra. Literalmente.
Noaptea o dorm infofolita in vreo trei pături mari si grele, tesute din lana de oi. Dar ma trezesc cand se ivesc zorii si ii aud pe cei trei, plus Juan Di, ca se pregatesc de plecare. Se crapa de ziua si e frumos si senin afara. Deocamdata.
Bem o cafea buna, cu lapte cald cu caimac, facuta de Doña Flor. Cum sa ne faca ouale? Fierte, prajite, omleta? Vrem sa mancam si caldo, supa lor traditionala de cartofi care se da pe gat la micul dejun? Vrem si branza? Ce mai vrem? Decisions, decisions…
Propun sa o luam la picior si sa urcam Micutul Matterhorn, care numai mic nu e. Inainte de plecare insa, trebuie sa ii spunem Doñei Flor ce sa ne pregateasca pentru lunch, sa fie gata pe cand venim. Rasfat total pe capul nostru.
O luam pe carari in sus, eu, Corina si Ovi. Suntem la 3700 de metri altitudine si totul in jur e minunat si proaspat, ca in Romania, la sat. Peisaj pastoral, ce mai, poezia pamantului, viata la tara. Mergem asa cateva ore, pana dupa vremea pranzului. Urcam cam 200 de metri in altitudine, insa pe Micutul Matterhorn nu mai ajungem, ca nu gasim drumul si nici nu prea avem cum. Drumurile in sus sunt blocate de porti de fier, din spatele carora ne privesc, nu tocmai amenintator, dar cu un interes ce poate ascunde alte intentii, niste tauri locali. Hotaram sa nu le calcam teritoriul sarind gardul, asa ca ne invartim prin jur.
Ziua e splendida, insa, conform prognozei, pe la 3:00 trebuie sa dea ploaia cea perfida care ne scosese ieri din uz. Se face 3:00 si nici vorba de asa ceva. Ne trantim in iarba, langa un bolovan urias pe care avem grija sa il escaladam pe rand, ne scoatem bocancii si ramanem asa, contempland cerul si norii albi, pufosi, ce fac tumbe in vant si isi schimba constant forma.
Dupa un timp o luam agale spre hacienda. Ploaie ioc.
Grupul celor trei, plus Juan Di, Orlando si Ilde nu se intorsese inca. Intre timp, hacienda s-a umplut de tineri din Elvetia, Suedia, Belgia si Germania. Unii venisera impreuna, altii de capul lor, dar formasera acum un singur grup si tocmai se intorsesera si ei de pe traseul al doilea, Sendero Laguna Grande. Arsi de soare, extenuati, dar de o veselie debordanta, isi povestesc galagios experienta din munti.
Cand apare si ceata noastra ne pregatim de plecare. Doña Flor ma imbratiseaza strans, strans si imi spune ca o sa-i fie dor de mine. Mie o sa-mi fie dor de ea? O sa revenim vreodata? Ii spun ca nu se stie niciodata si ca da, o sa-mi fie dor de ea si de tot ce lasam acum in urma. A fost un vis ziua petrecuta aici. Catelusul molcom se invarte si el pe langa noi dand din coada. Baiatul cel mare al Doñei Flor, imbracat intr-un poncho traditional, ne zambeste larg si ne conduce pana la poarta. Poncho-urile acestea sunt, de fapt, niste paturi taiate in mijloc, ca sa iti bagi capul pe acolo. Am vazut ca sunt foarte folosite aici, la munte. Si Oscar, soferul, cum se facea frig, hop cu poncho-ul peste cap. Si toti oamenii de la ferma, barbati sau femei. Practic, umbli cu patura dupa tine.
Si iarasi suntem hurducaiti in masini pana la Cabaña El Pulpito, la 3985 de metri altitudine. Interesant, peisajul se schimba dramatic. Suntem in alta zona a parcului. Maine e ultimul hike, cel mai scurt dar cel mai dur: Sendero Ritacuba, ce ajunge pana la poalele inzapezite ale ghetarului, la 5000 de metri altitudine.
La cina Nelu aduce triumfator la masa bucata de slanina carata de acasa, de care ne tot povesteste de cateva zile, ca sa ne atate apetitul. I-a venit acum vremea. O mancam cu pofta, cu ceapa cumparata din El Cocuy, special pentru acest eveniment important. Ii dam si lui Juan Di sa guste. Nu cred ca a inteles el foarte tare incantarea noastra la adresa slaninei romanesti, dar a mancat politicos cateva bucatele.
Noaptea mi-e un frig de nedescris in camera pe care o impart cu Corina. Tremur sub un maldar de paturi groase, si trebuie sa ma scol sa imi pun pe cap o caciula, sosete in picioare si manusi pe maini.
A doua zi pleaca pe traseu Nelu, Ovi, Carmen si Corina. Baloo ramane la cabana, din cauza raului de altitudine care l-a terminat cu o zi inainte. Eu raman din start, precum se stie, din cauza gleznei. Insa nu stam degeaba nici in aceasta zi. Peisajul in jur este absolut superb, si urcam pe un pisc din apropiere, de unde culmile muntoase ale lantului Cordillera Oriental se vad in toata splendoarea lor, incununate de nori. O alta zi splendida, fara ploaie. Prognoza vremii a dat total gres, in cel mai fericit mod cu putinta. De acum vom avea parte de o vreme perfecta pana la sfarsitul calatoriei.
Si iata ca si cu glezna literalmente in pioneze, reusesc sa merg prin munti si sa ma bucur de ei. Da, am renuntat la cele doua trasee deosebit de abrupte pe care nu le-as fi putut face in situatia in care sunt, insa am mers sustinut in fiecare zi si am facut pe acolo o fizioterapie reala, nu blandeturi in spatiu inchis cum as fi facut in centrul de fizioterapie de acasa, gen stat intr-un picior si ridicat gratios pe varfuri, tinandu-ma de o bara, ca la balet.
Mi-am amintit amuzata ca s-au gasit cateva cunostinte, inainte de plecarea mea, care au tinut sa isi exprime cu indignare dezaprobarea legata de faptul ca plec intr-o astfel de calatorie, la numai patru luni de la accidentul meu. De parca plecam cu picioarele lor, nu cu ale mele. Cum de o iau asa la goana, in loc sa stau cuminte si sa trec prin luni intregi de fizioterapie ca la carte, unde la cateva saptamani se masoara intr-un mediu controlat cu cati milimetri glezna mi-a devenit mai flexibila la stanga si cu cati la dreapta? E de neconceput, “you are pushing it, girl.” Sunt sigura ca nu au facut-o cu rautate, e doar felul lor precaut de a fi. Am ajuns insa la varsta la care nu mai caut aprobarea nimanui, atata timp cat actiunile mele nu impacteaza negativ pe nimeni. Altfel spus, I don’t give a damn. Exact ca in gluma aceea cu: “Am ajuns la acel stadiu in viata in care nu ma mai cert cu nimeni. Chiar daca imi spui ca 1 + 1 = 5, asa e. Sa-ti fie de bine!”
In seara aceea plecam inapoi la El Cocuy, unde petrecem noaptea la acelasi hostal ca la venire, cel al Doñei Carmen. A doua zi la ora 4:00 dimineata suntem in autobuzul ce ne transporta, dupa ore lungi de mers, inapoi, la Bogotá.
Ei, de acum avea sa se schimbe natura calatoriei noastre. Gata cu muntii, trecem la exotic, desert si mare.
A doua zi zburam la Santa Marta. Un zbor scurt, de vreo ora si jumatate. Santa Marta e port important la Marea Caraibelor. Are un climat tropical, plaje peste tot si lume vesela si bronzata. Turismul e in floare aici, mai ales datorita Parcului National Tayrona, aflat nu departe de oras. Santa Marta este, de asemenea, un oras istoric important. Aici s-a stins din viata Simon Bolivar, bolnav de tuberculoza, in 1830. Avea 47 de ani.
Ne cazam la un hotel chiar pe marginea marii. Fata de la receptie se misca cu incetinitorul, trece o eternitate (ca sa nu zic "un veac de singuratate") pana reuseste sa ne cazeze pe toti sase in trei camere. O ajuta un baiat ce seamana cu Adam Sandler intr-un rol de natang si peltic. Numai ca baiatul, peltic, e drept, nu e deloc natang. E singurul care vorbeste destul de bine engleza si e chiar dezghetat. Ne spune ca e refugiat din Venezuela. Sunt multi veniti aici, la Santa Marta.
Dupa ce facem un dus si ne schimbam in haine de vara si sandale, o pornim sa investigam orasul. Nu-mi place Santa Marta, e aglomerat, murdar si galagios. Imi aduce aminte de unele zone din La Paz cu ingramadeala si zgomot.
Caldura mare, coane Iancule. Nelu popune sa citim ceva. E gluma interna a grupului nostru. A inceput in Nepal, acum cativa ani, cand Nelu ne-a povestit istoria cu badea Gheorghe si cititul. Suna cam asa:
Ca sa realizeze un documentar despre Romania, regizorul a trimis un reporter sa ia un interviu unui taran roman pentru a reliefa astfel cat se poate de bine viata acestuia.
Reporterul: Bade Gheorghe, facem un documentar despre Romania si am vrea sa stim care este activitatea dumitale intr-o zi obisnuita.
Badea Gheorghe: Pai ma, tata, care sa fie? Ma trezesc dimineata si beu o tuica. Dupa acesta mananc. Dupa care ma ocup de treburile de prin gospodarie. Dupa acestea mai beu o tuica. Apoi vine masa de pranz. Dupa masa mai beu o tuica.
Reporterul: Bade Gheorghe, facem un documentar despre Romania care va fi difuzat si in afara Romaniei, asa ca hai sa nu parem un neam de betivani. Foloseste si mata "citesc ceva" in loc de "beau o tuica".
Badea Gheorghe: Bine taica. Poi atunci. Ma trezesc dimineata si cetesc ziarul. E bine asa?
Reporterul: E bine bade, e bine. Continua.
Badea Gheorghe: Dupa asta mananc. Dupa care ma ocup de treburile de prin gospodarie. Dupa acestea mai cetesc o revista. Apoi vine masa de pranz. Dupa masa cetesc o carte. Dupa carte din nou treburi prin gospodarie, pe la camp... Seara ma intalnesc cu Nea Ion si Nea Vasile si mergem impreuna la biblioteca unde cetim impreuna mai multe carti. Dupa ce se inchide biblioteca mergem toti trei la nea Ion acasa, ca el are tipografie, si cetim pana noaptea tarziu.
Ne asezam la o terasa sa citim o bere. Eu insa nu citesc bere, imi plac altfel de literaturi. Cartea mea preferata este Vodka-Cola. Nu departe de hotelul nostru descoperim zona turistica, plina de restaurante si terase. E frumoasa, diferita de restul orasului involburat.
Calatorim de mult impreuna si suntem un grup sudat. Realizez insa ca pana acum am calatorit numai prin munti, in alte conditii, asa ca nu am avut niciodata probleme sa cadem de acord. Acum insa ne comportam ca niste copii. Nu reusim sa alegem un restaurant care sa convina tuturor. Unii vor ceva, altii altceva, insa cei mai multi nu stiu ce vor si stau in mijlocul drumului, nehotarati. Simt ca mor. Cand, in sfarsit, alegem un restaurant, Corina se supara pe sat si pleaca de la masa, nemultumita ca meniul, pe care nici nu l-a citit, nu e pe gustul ei. Ea vrusese sa mearga la un alt restaurant si acum se imbufnase ca am nimerit in altul.
Dincolo de iritarile de moment, situatia e chiar amuzanta. Reusim pana la sfarsitul calatoriei noastre sa ne mai mulam unul dupa altul, astfel incat sa mentinem stabila situatia, fara miscari de trupe.
E plin de venezueleni in aceasta zona turistica, refugiati aici datorita conflictelor actuale din tara lor. Cersesc fara jena, se posteaza in fata ta la masa si incearca sa te impresioneze. Iti ramane mancarea in gat cand femei cu copii mici, care nici nu se stie daca sunt ai lor, stau minute in sir la o aruncatura de bat de masa la care incerci sa mananci linistit si sa te bucuri de seara calda si de discutiile cu prietenii. In restaurante nu intra, dar inconjoara terasele pe toate partile. Nici nu stii daca sunt venezueleni sau chiar colombieni care vor sa profite de aceasta situatie. E destul de trist si neplacut.
A doua zi de dimineata plecam intr-un tur privat in Tayrona National Park. Il platisem cu o zi inainte chiar in holul hotelului nostru. Lucrurile merg ca pe roate aici cu tururile in Tayrona.
Ghida noastra este Ana, o fata frumoasa cu pielea aramie. Nelu e mare admirator de fete cu piele aramie. Imediat le observa si ne atrage si noua atentia.
Tayrona este un mare parc exotic, la poalele muntilor Sierra Nevada de Santa Marta. Face tranzitia intre ei si Marea Caraibe, care asterne plaje largi, de aur, in acest parc. Din cate am citit, parcul se intinde de-a lungul coastei pe 12000 de hectare de pamant si 3000 hectare de apa.
Jungla e vie, abundenta in verde stralucitor, flori colorate, sunete de pasari si animale, maimute ce se foiesc prin copaci, termite ce circula regulat, pe mai multele benzi ale autostrazilor pe care le fac de la musuroi la sursa de hrana. Strabatem plaje intinse si fierbinti, urcam si coboram prin padurea tropicala, pe sub palmieri si vegetatie exotica. La un moment dat ne oprim intr-un loc in care, indigeni in straie albe de in, ofera spre cumparare turistilor nuci proaspete de cocos. Cumpar una, pe care o femeie slaba, dar numai muschi, mi-o decupeaza in fata ochilor din cateva lovituri precise de maceta. Ah, ce buna e, parca e un ulcior cu apa vie! Ii beau continutul cu un nesat profund, incalzita si deshidratata cum sunt din cauza caldurii. Dupa care, hârş, hârş, indigena imi taie nuca de cocos in doua, si imi decupeaza din coaja un soi de lingura pe care o folosesc sa scot miezul moale si gelatinos al nucii. E un deliciu, nu alta!
Ne oprim la Cabo San Juan, plaja cea mai frumoasa si mai populara a parcului, in care un foisor cocotat pe o stanca adaposteste hamacuri colorate si ofera o vedere panoramica a imprejurimilor. E imaginea iconica a Tayronei, cea pe care o gasesti pe Internet cand faci un Google la Tayrona.
Aici stam la plaja, ne balacim putin si mancam peste prajit la terasa fara multe pretentii, amenajata direct pe nisip, langa mare. Dupa care facem calea intoarsa.
Am strabatut 17 km de jungla prin Tayrona, si nu ii simt prea dureros in glezna. Mi-a placut locul, insa mi-e si mai clar acum ca eu sunt o fata a muntilor. Locurile exotice de genul acesta, plajele, oceanul, nu ating corzile cele mai sensibile ale sufletului meu. Just sayin’.
Noaptea o dormim din nou in vacarmul strazii pe care se gaseste hotelul nostru. Mai ales Ovi si Nelu sunt afectati, camera lor da exact la strada. Noptile sunt vii aici, animate de party bus-uri ce trec constant si des prin fata hotelului. Sunt autobuze cu platforma deschisa, in care se tin petreceri in mers. Muzica e data la maxim, vezi lume agitata si topaitoare in autobuz, si uite asa trec aceste masini mari si burtoase, una dupa alta, fiecare cu zgomotul ei propriu, ce se amesteca, nu tocmai armonios, cu zgomotul celorlalte. Trai pe vatrai pentru unii turisti sau localnici. Not our cup of tea, though.
A doua zi la ora 8:00 suntem gata de o alta aventura. Lasam bagajele mari cu Adam Sandler, in pastrarea hotelului. Cu noi luam doar rucsacurile cu cele trebuincioase pentru trei zile.
Plecam in Peninsula Guajira, spre Punta Gallinas, punctul cel mai de nord al Americii de Sud. Acest tur privat cu o mare agentie locala din Santa Marta e aranjat din Canada.
Ghidul si soferul nostru este Andrés, un tip relaxat si jovial care nu vorbeste boaba engleza. Eu sunt interpreta grupului, insa si ceilalti membri ai lui au inceput sa prinda intelesuri din zbor. De exemplu, Nelu se descurca grozav in a comanda bere. E cea mai importanta si de folos expresie aici: “Una cerveza, por favor!” Si partea a doua, la fel de importanta: “Una más, por favor!”
Peninsula Guajira este pamantul indigenilor Wayúu. O mare intindere desertica, uscata si saraca in vegetatie. Urmasii colonistilor spanioli s-au stabilit in partea de sud a peninsulei, unde pamantul e strabatut de rauri si e mai fertil.
Ne oprim in Uribia, pentru aprovizionare. Uribia e un oras al indigenilor, mare si murdar. Copiii sunt tare frumosi, se tin dupa tine si cersesc un banut, recitand toti aceeasi poezie: “Suntem saraci si nu avem ce manca. Poti, te rog, sa imi dai 1000 de pesos (echivalentul a 30 de centi) ca sa cumpar orez pentru familia mea?”
Sunt blanzi si timizi. I-am dat unuia dintre ei doua bancnote de 2000, si i-am spus ca nu sunt pentru acel orez pe care zice el ca vrea sa il cumpere pentru familie, ci pentru el, sa isi ia biscuiti sau bomboane. Mi-a multumit cu un zambet fermecator si mi-a spus ca asa va face.
Andrés ne duce intr-un magazin stramt si aglomerat, de unde cumparam apa pentru noi si bomboane, biscuiti si cafea pentru nativii peninsulei, care si-au facut un obicei din a opri masinile ce trec pe acolo, sa ceara de-ale gurii.
Ma duc cu Nelu in piata locala sa cumparam o lubenita. Imense si ademenitoare lubenite am vazut pe acolo, si ne lasa gura apa dupa una. Desi suntem inghesuiti la maxim in Toyota 4X4 a lui Andrés, nu ne lasa inima sa plecam in desert fara o lubenita. O cumparam pe cea mai mare cu putinta si ii facem loc cum putem in masina. Andrés o numeste “el bebé”, si asa ii ramane numele, pana cand o mancam, cu mare pofta, doua zile mai tarziu.
La iesirea din Uribia ne opreste politia. O ofitera intre doua varste, frumoasa si hotarata, ne explica regulile de siguranta in zona in care aveam sa intram. Mentioneaza cazul profesorului american ce fusese ucis cu cateva luni in urma in Columbia, poveste care a facut mare valva atunci si de care citisem in presa, ne spune ce trebuie sa facem si sa nu facem ca sa fim in siguranta pe taramul nativilor pe care aveam sa intram.
Si intram in nimic. O mare intindere desertica, prafoasa, uluitoare. Locul acesta imi aminteste de filmul "Mad Max", cel cu Charlize Theron. O imagine post-apocaliptica, unde nimicul e totul si totul este nimic.
Din loc in loc, in soarele arzator, bastinasi incearca sa opreasca masinile cu niste franghii legate de un ciot de copac de o parte, si pe care o tin in mana in cealalta parte. Daca e zi de scoala si cei care fac bariera sunt copii, Andrés nu opreste, nu incetineste. Copiii sunt nevoiti sa lase franghia din mana si sa ne lase sa trecem. Asta e regula locului, zice Andrés. Daca copiii trebuie sa fie la scoala, insa ei se ocupa cu altceva, nu ii incurajezi. Nu opresti, nu le dai nimic. Daca nu e zi de scoala, opresti si le imparti biscuiti si bomboane. Daca sunt adulti, opresti intotdeauna.
Cred ca cea mai apreciata ofranda ar fi apa, dar asta e pretioasa si pentru noi, nu avem de unde da. Am mai vazut cisterne de apa care sunt aduse sa ii alimenteze regulat pe acesti oameni.
E mare saracie. Saracie de apa, de vegetatie, de toate. Ma si intreb cum de se poate supravietui aici, in acest pamant desertic, printre cactusi si arbori pitici, ce nu au nicio putere in a face umbra. Asta in cazul in care exista si acestia. Caci altfel, e o intindere nesfarsita de pamant si nisip, pe care vantul si viteza masinii il transforma in nori de praf innecacios, ce intuneca atmosfera.
Uluitor loc. Fascinant.
Tocmai am trecut de Desertul Carrizal, unul dintre multele deserturi ale peninsulei. La o margine de drum, o balta mai larga, ca un soi de lac, adaposteste niste mangrove subdezvoltate.
Inainte de a ajunge la Cabo de la Vela, oaza ecoturistica la marginea marii, oprim la Pilón de Azucar, un mic golf fermecator, unde desertul intalneste marea. Apele marii sunt turcoaz, iar nisipul desertului e roscat-galbui, cu dune si roci cat cuprinzi cu ochii.
Exista si un mic varf acolo, Kama’aichi se numeste in nativa veche. Il urci in cateva minute, impotriva vanturile aprige ce mai ca te arunca de pe stanci in gol.
Petrecem noaptea in Cabo de la Vela unde stim deja cum am dormit in hamacurile viu colorate.
A doua zi dimineata o pornim intins spre Punta Gallinas. Facem o oprire de cateva ore la Dunele Taroa, unde Nelu si Ovi se dau cu placa pe nisip in jos, ca pe un snowboard. Locul acesta e de-a dreptul fascinant, n-am mai vazut nicicand asa ceva. Dune cu nisip auriu-rosietic se intind pana departe in fata ta, intalnind cerul, de zici ca te afli in Sahara. Le strabati nesfarsirea cu ochii, catre Fata Morgana cea promisa, si mergi, mergi indelung pana acolo unde ele se imbina cu cerul si coboara…in mare. Da, in mare! Nu e o iluzie, e chiar marea, marea ce vuieste in valuri inspumate ce se sparg agitat la tarm. Marea promisa, marea ce saruta desertul acesta captivant si ireal.
La Punta Gallinas nu e nimic, decat un semn. Un semn singuratic, dar care isi stie importanta. Suntem in punctul cel mai de nord al Americii De Sud. Departe, in zare, marea se contopeste cu cerul, obraz langa obraz. E multa iubire acolo, intre ei.
O mica cladire delabrata e locul de joaca a doua fetite, cativa metri mai departe. Fetitele au cel mai neobisnuit pet pe care il poti intalni aici: un coati. Seamana cu un raton, dar eu stiu ca e coati, caci am mai vazut coati in Brazilia.
Andrés habar nu are ce animal e acela, nu a mai vazut asa ceva pana acum. Se pare ca aceste animalute obraznice si pretentioase nu sunt la moda in Columbia. Cel putin nu aici, in desertul acesta gol.
La pranz ajungem la destinatia noastra, in Bahía Ondita. Domneste aici o linste si o frumusete nepamanteasca. Apele golfului sunt turcoaz, si se intind cat vezi cu ochii. O barca singuratica odihneste la mal, iar pescarusi isi plimba zborul pe cerul nesfarsit.
O singura familie harnica de indigeni a construit aici un intreg complex turistic. Familia e formata din vreo 60 de membri, parinti, frati, surori, copii, verisori, nepoti, unchi, matusi, etc. Toata gama. Cu totii lucreaza impreuna, cot la cot. Ei singuri au facut design-ul complexului si l-au construit cu mainile lor. E impresionant.
De data aceasta luam din start cu totii camere cu paturi. S-a sfarsit cu magia hamacurilor, e timpul sa ne mai si odihnim. But first things first. Nelu il aduce pe “el bebé” din masina. A venit vremea sa il sacrificam, si iata ca il molfaim cu nesat, pe tot, intr-o singura sedinta.
E timpul sa iesim in larg cu barca, sa vedem fauna si flora locului. Mai mult fauna, incluzand si aligatori care bantuie apele locului. Cu acestia parca insa nu prea ai vrea sa dai ochi.
Ne urcam toti sase intr-o mica barca cu motor, condusa de un barbat de vreo 60 de ani, desirat si ars de soare. Nici el nu vorbeste boaba engleza. Barca e ca o mica păstaie ce luneca pe apele line ale golfuletului. Intram pe canale strajuite de mangrove in garduri vii, in care aterizeaza cocori si berze gratioase, cu gaturi lungi si aripi nesfarsite.
Pe bancuri de nisip se lafaie pasari elegante, ce ignora trecerea păstăii noastre pe langa ele. Iesim in larg. Un larg cat vezi cu ochii, cu ape de culoare maronie, din cauza vanturilor puternice ce rascolesc acum marea. Mica noastra barca salta pe ape printre valuri, balanganindu-se intr-o parte si in alta, mai sa se rastoarne. Incep sa ma simt in nesiguranta, si imaginatia mea o ia dezastruos razna. Daca ne rasturnam? Daca pierim in valuri? Daca intram in nefiinta aici, la nefiinta lumii, la capatul ei, la marginea ei, la nimicul ei?…Analizez imprejurimile, si realizez cu claritate ca daca ne-am rasturna, nu am putea ajunge la tarmurile ce se vad acum indepartat, ca niste linii subtiri la orizont. Curentii sunt opusi acestora, n-ai putea sa te lupti cu ei, ar trebui sa te lasi in voia valurilor, sa te ia si sa te duca, cine stie unde…Vesta de salvare ar ajuta si ea cat ar ajuta, insa curentii sunt puternici si apele nesfarsite.
Stiu sa inot, insa am fobia apelor adanci si necontrolate. Aceasta teama fara nume are radacini in copilaria mea, in fiinta mea de cand m-am nascut, sau poate chiar inainte. N-am cum sa lupt cu asta, trebuie doar sa imi accept fricile si sa incerc sa le imblanzesc, pe cat se poate.
Nu inteleg de ce continuam sa inaintam in apele nesfarsite, spre alte ape nesfarsite, pe vanturile acestea. Voi afla mai tarziu, cand vad in departare o insula in miniatura in mijlocul marii, impodobita cu puzderie de flamingo roz. Nu ne putem apropia de insula roz, caci conducatorul barcii noastre decide ca e prea periculos, dati fiind curentii puternici, si facem acum cale intoarsa.
Aceasta calatorie cu barca a lasat o impresie adanca in sufletul meu. A fost magnifica, cu toate pericolele, imaginare sau nu, pe care le-am proiectat in minte in timpul ei.
La Guajira, cu luminile si umbrele ei, a fost, de asemenea, o experienta uluitoare pentru mine. Imi plac deserturile. Imi plac capetele de lume. Imi plac locurile in care e mai greu de ajuns, care au viata lor, aparte de viata civilizata pe care o cunoastem.
Inapoi la Santa Marta, am mai petrecut o noapte acolo, dupa care, cu transport privat, aranjat din Canada, am plecat spre Cartagena de Indias, unul dintre cele mai frumoase si vibrante orase ale Columbiei.
Ne-am abatut din drum pe la Aracataca, orasul natal al lui Gabriel García Márquez si locul unde a luat nastere realismului magic din cartile lui. Aracataca este Macondo dintr -“Un Veac de Singuratate”, carte care m-a fascinat, fara sa o inteleg niciodata prea bine, si pe care am recitit-o si o voi mai reciti de cateva ori in viata mea. De fiecare data o inteleg in alt fel, mai profund, zic eu.
In Aracataca am vizitat casa memoriala a lui Gabo, cum il numesc, cu afectiune, columbienii, pe García Márquez. Acolo ne-am ales cu Jorge, un ghid ce isi oferea serviciile pe cont propriu. Zau ca nu am nimic cu Adam Sandler, dar si Jorge acesta semana cu el. Pe bune. Noul Adam Sandler ne-a plimbat prin oras, prin arsita necrutatoare, si ne-a aratat toate locurile care aveau legatura cu cartea si cu Gabo. Unde au locuit prietenii acestuia, ce personaje reprezentau in carte, ce nume aveau in realitate, si asa mai departe. Era bun Adam Sandler, stia multe, ne zapacea cu cunostintele lui, pe care le turuia intr-o spaniola extrem de rapida, pe care nici nu ma mai oboseam sa o traduc grupului. S-o spun pe-a dreapta, nici nu o intelegeam prea bine.
Ultimele zile in magnifica Columbie cu al sau veac de singuratate le-am petrecut in Cartagena de Indias, o perla a Caraibelor. Un oras stralucitor, vibrand de viata si energie. Am petrecut aici trei zile de relaxare, fara un scop anume, doar vanturare prin oras, soare, voie buna. Am vizitat mai multe biblioteci unde am citit literatura de vacanta, insetati fiind de cunoastere (sper ca va mai amintiti ce inseamna pentru noi, in acest context, cititul.) Seara ne cocotam pe terasa hotelului, unde mai citeam cate un pahar de vin, ascultand melodiile romanesti ale studentiei noastre la telefon sau tableta. Si visam, cu privirea pierduta pe deasupra orasului, in noapte. Intr-una din zile am luat un tur pe Isla del Encanto, unde ne-am plictisit cateva ore nefacand nimic pe o bucatica de plaja. Apa calda si linistita a marii parea ca este apa clocita intr-un lighean imens.
Langa hotelul nostru era un parc, pe care l-am strabatut de mai multe ori ca sa ajungem in centrul istoric. In acest parc traia o mica vietate cum nu am mai vazut pana acum. Un lenes. Da, animalul lenes. Lenesul arata ca un gogoloi micut, de culoarea crengilor pe care statea atarnat. Era vedeta parcului, desi nu cred ca stia asta si nici nu-i pasa, de lenes ce era. Se ocupa de el un tanar, probabil din proprie initiativa, neplatit de nimeni. Nu stiu de ce il tot extragea dintr-un copac si il muta in altul, avea grija de el sa nu plece in strada (desi nu cred ca s-ar fi aventurat niciunde amaratul de el), il arata turistilor care se opreau imbulziti in fata unui copac si ii urmareau miscarile derulate parca cu incetinitorul, incercand sa-l traga in poze. Si tot asa. Era o vedeta acest mic gogoloi indolent, si asta fara vrerea lui. Vorba aceea, lenes sa fii, noroc sa ai.
In ultima zi in Cartagena ne-am bagat prin magazine, dupa mici cumparaturi de suveniruri. Am fost intrebata de mai multe ori daca sunt columbianca, dar nu m-a mirat asta. Mi s-a mai spus, in decursul anilor, ca seman a latina, mai ales pe vremea cand predam ca hobby Zumba la un gym in Canada si aveam in clasa multe participante sud americane, care credeau ca sunt de-a lor.
Si mi-am mai cumparat o nuca de cocos de pe strazile orasului, in amintirea acelei nuci de pomina din Parcul Tayrona. Insa experienta n-a mai fost asemanatoare, nuca din Tayrona cazuse chiar atunci din cocotier, special pentru mine, pe cand aceasta era mai veche si trista, fara mine in gand.