Ma dau incet huta pe un leagan construit pentru copii, si privesc spre Cotopaxi. E liniste magica in aer, ceturile s-au ridicat la orizont, iar racoarea diminetii e o mangaiere catifelata pe piele. Pasari necunoscute, ascunse in tufisuri colorate de flori, slobozesc din cand in cand, cu aplomb, triluri clocotitoare. Intorc capul si-l zaresc pe Kevin, paunul haciendei, cocotat pe un colt de acoperis. Cu cateva minute inainte, exact la 7:30, ca in fiecare dimineata, a trecut agale spre pasune procesiunea vacutelor fermei. Danga, langa.
Mi-e sufletul plin ca un ciorchine bogat de strugure. E ultima dimineata la Hacienda El Rejo, in Machachi, Ecuador. Dimineti magice, si da, stiu ca suna a sentimentalism dulceag, dar magice au fost. Diminetile, zilele, serile. Noptile le-am cam dormit tun. Hacienda aceasta mare e aflata in mijlocul unui cerc imens in care daca te rotesti ca acele ceasului, intr-o zi senina, vezi pe rand in departare vulcanii Cotopaxi, Illiniza Sur, Illiniza Norte, Corazon, Pasochoa, Sincholagua, Antisana si cele trei creste ale Vulcanului Rumiňahui. Si poate si pe altii, daca ai privire agera si ziua e limpede ca lacrima.
E octombrie, sezon umed in Ecuador, si totusi am avut parte de zile in care soarele ne-a zambit larg, in care vanturi prietenoase au alungat negurile de pe vai si de pe creste, iar natura, imbatata de ploile de peste noapte, si de cele ocazionale, de peste zi, a izbucnit intr-un verde glorios si sublim. Cateodata imi pare ca visez, dar imi place la nebunie, si chiar nu am nevoie sa ma ciupesc ca sa verific. Sunt o visatoare, oricum.
Stiu exact de ce m-am gandit la Micul Print pe toata perioada sederii noastre aici. Vulcani si trandafiri, asta ofera Planeta Ecuador. Suna familiar? Eu zic ca da, iar Micul Print ar rade nastrusnic cu rasul lui de clopotel clinchetitor, si ar da din cap aprobator.
Ma ridic din leganus si fac inconjurul proprietatii. Aflat acum in fata usii salii de mese ce da spre gradina, Kevin se foieste nerabdator. Acolo isi asteapta el in fiecare dimineata portia de paine proaspata, la micul dejun. Elicopter viu, un colibri minuscul aduna cu ciocul, din zbor, graunte din farfuriuta suspendata special pentru el. Un calut tanar paste legat de gard. Ma priveste un timp curios, dupa care isi vede de treaba. In departare latra Olivio, catelul nastrusnic al fermei, ce nu are decat 7 luni, dar e mare cat un vitel. Cand sare sa ne imbratiseze trebuie sa ne proptim bine pe picioare, ca sa nu ne rastoarne. Imi aminteste de Hunter, catelul meu iubit, ramas acasa. Mi-e tare dor de el.
E ultima zi si chiar fac un efort sa imi opresc lacrimile ce-mi inunda ochii. Nu e nimeni in jur sa ma vada, oricum. In mijlocul unei pandemii ce a intors lumea pe dos, simt ca pe un privilegiu faptul ca am putut veni aici, cu un mic grup de prieteni: Carmen, Baloo, Hentz, Kati si Cristi.
Noi suntem singurii turisti ai haciendei. Administratorul ei, Sebastian – Seba, cum ii alintam -, se da peste cap pentru noi. Si nu pentru ca nu mai e nimeni altcineva acolo, ci pentru ca, pur si simplu, ii suntem dragi. Iar noi reciprocam sentimentul. Seba vorbeste perfect engleza, desi nu a iesit niciodata din tara. A studiat singur. E un om minunat, cu care ne-am imprietenit pe data. El ne-a tocmit un ghid pentru fiecare zi petrecuta pe munti, el a adus o echipa speciala din Quito care sa ne faca testul PCR de COVID in vederea plecarii inapoi in Canada. Totul a curs lin, fara probleme.
Sederea noastra aici a fost scurta, cinci zile, sase nopti. In prima zi am urcat Vulcanul Pasochoa, altitudine 4200 m. A fost o zi umeda, cu ploaie marunta si constanta. Hacienda se afla aproximativ la 3300 m, altitudine la care nici nu am avut timp sa ne aclimatizam, veniti fiind direct de la nivelul 0, din Toronto. Cu toate acestea, a doua zi de la sosire, Pato, ghidul nostru, s-a infiintat la hacienda la 8:00 fix sa ne preia si sa o pornim impreuna pe munti. Pe ghid il cheama Pato (diminutiv de la Patricio), si tot Pato il cheama si pe sofer. Noi le zicem “Los Dos Patos”, “Pato Uno” si “Pato Dos” si ne distram de minune. Drumetia pana in varful vulcanului Pasochoa o simtim un pic anevoioasa din cauza altitudinii. Pamantul e umed, iar cateodata iarba lunga si deasa parca e zapada pana la genunchi, prin care trebuie sa inaintam fara rachete de zapada. Ultima portiune o cataram in patru labe, agatandu-ne de ce putem, de radacini de arbusti si smocuri de iarba. Nu se vede nimic din varf, doar ceata groasa, dar sentimentul e unul de izbanda si bucurie. Intorsi la hacienda, mancam o cina pe cinste, bem cate un ceai fierbinte, pentru care o fata de la bucatarie s-a dus sa culeaga ingredientele direct din gradina, si jucam ping-pong si biliard pana ne rapune somnul.
Ziua a doua incepe la fel, cu sculare dis de dimineata, in cucurigurile ragusite ale cocosilor fermei. Mic dejun indestulator, cu imaginea vulcanului Cotopaxi acoperit de ceturi in departare. Los Dos Patos se prezinta prompti sa ne duca in Parcul National Cotopaxi, sa urcam pe Rumiñahui Central, altitudine 4630 m. Van-ul ne zgaltaie in toate partile pe drumurile pietruite de tara. Langa hacienda noastra, de cate ori ajungem la aceeasi intersectie de drumuri, doi catelusi o zbughesc in goana dupa masina noastra, la intrecere. Ajungem sa asteptam intersectia si radem de fiecare data cand incepe concursul.
Ziua e frumoasa, cu cer albastru si valatuci de nori albi ce il impodobesc fara amenintare de ploaie. Drumetia e mult mai frumoasa decat cea de cu o zi inainte. Cotopaxi se dezvaluie in departare, cu conul de gheata invaluit in ceturi. E o imagine incredibila, ce iti da fiori. Urcam pana in varf. Ultimii 200 – 300 m in altitudine ii facem pe nisip de lava vulcanica, si pe roci umede si oarecum periculoase, din cauza unei grindini fine ce incepe sa ropoteasca chiar cand ajungem la partea de ascensiune finala. Coama vulcanului e o mica creasta ingusta, pe care incercam sa ne facem cu totii loc pentru fotografia de varf. Pe drumul de intoarcere soarele se impune din nou si la picioare ni se deschid imagini ce iti taie rasuflarea.
A treia zi o decretam “día de descanso” si o pornim intr-o drumetie la Cascada de Fuego, de-a lungul Raului Pita. Ziua incepe cu ploaie, dar dupa vreo doua ore cortina ei se ridica, astfel ca ne bucuram de o zi absolut splendida! Plante achupallas, specifice Ecuadorului, cresc peste tot in zona. Florile lor se inalta ca niste ghioage sanatoase din tufa de frunze de la baza. Ma simt profund fericita de tot ce ma inconjoara, de vantul ce imi incalceste parul si soarele ce imi arde obrajii. De faptul ca sunt acum, aici, si traiesc din plin aceasta poveste. Totul in jur e sarbatoare, pace si maretie. Spre sfarsitul calatoriei ne oprim la gardul unei pasuni sa facem un experiment. Scot din rucsac “La Bomba”, o mica boxa muzicala pe care o mai car din cand in cand cu mine, si pun un vals de Eugen Doga sa cante pentru vacutele ce pasc dincolo de gard. Doar un tauras pare interesat de muzica si isi ridica capul din iarba. Vacutele raman insa imperturbabile si isi vad in continuare de pascut.
A patra zi dimineata, apar Los Dos Patos cu vestea cea mare: azi urcam pe Cotopaxi! Vremea nu pare cea mai potrivita. In aer staruie umezeala iar culmile vulcanilor din jur sunt complet ascunse in nori. Dar Los Dos Patos stiu ei ce stiu. Au comunicat de dimineata cu cei de la refugiul José Rivas, de pe Cotopaxi, si vremea se anunta promitatoare acolo. Parcarea unde lasam masina se gaseste la o altitudine aproximativa de 4500 m. Acesta e punctul de unde incepem urcusul spre refugiu, aflat la 4864 m. Ghidul Pato isi tranteste pe grumaz una din cele doua butelii de gaz aflate la inceputul cararii, sa o duca la refugiu, “sa ii ajute pe cei de acolo”, cum ne explica. Tot ce se gaseste la refugiu e carat in spate. Pato e om foarte bun, imi place de el. E montaniard adevarat, a urcat pe multi vulcani tehnici, pana in varf, inclusiv Cotopaxi. Doi dintre baietii nostri din grup, Cristi si Hentz, ajuta si ei, pe rand, la caratul buteliei.
Destul de multi localnici urca si ei pe carare, in tenisi si chiar tragand dupa ei copii mici. Tin minte asta de data trecuta, in 2014, cand am mai urcat odata, de data aceea numai pana la refugiu. Atunci batea un vant puternic, acum vremea este linistita si senina, nu putea fi mai perfecta.
La refugiu servim o ciocolata calda, dupa care o pornim mai sus, spre inceputul
ghetarului. Mai facem alti 200 si ceva de metri in altitudine, pana la 5100 m. Un localnic se afera pe acolo cu un cablu pe care il intinde in jos de la ghetar, sa aduca apa de la ghetar la refugiu. Calota de gheata ce capaceste vulcanul straluceste mirific in soare. Localnicul ne arata in sus, pe ghetar, doua mogaldete, si ne spune ca sunt niste alpinisti ce au incercat ascensiunea, dar s-au ratacit si se intorc acum la José Rivas. Pentru ascensiune trebuie sa dormi acolo si sa o pornesti spre varf ceva mai inainte de miezul noptii, ca sa poti atinge varful in zorii zilei.
Ultima zi, a cincea, a fost, poate, cea mai frumoasa a calatoriei noastre. Los Dos Patos ne-au dus la Reserva Ecológica Antisana, o zona minunata, bogata in flora si fauna, situata la poalele vulcanului Antisana, al patrulea cel mai inalt vulcan al Ecuadorului (5705 m). Soarele a stralucit toata ziua, iar cerul inalt, in care ti se parea ca poti sa cazi ca intr-un lac adanc, a ramas pe tot parcursul zilei imbatator de senin si albastru. Am intrat in tinutul ecosistemului páramo, format dintr-o vegetatie de tufisuri de iarba inalta, ce sunt adevarate fabrici de apa si o binecuvantare pentru locul in care cresc. Iarba lor capteaza umezeala din aer si apa ploilor, o acumuleaza in trunchiul smocului si o elimina apoi treptat, atunci cand e nevoie, in timpul sezonului uscat, lipsit de precipitatii. Páramo e un burete viu ce creste la inaltimi intre 3200 m – 4200 m, mai jos de linia de unde incepe zapada tinutului arctic. Daca bagi mana in centrul tufisului, simti acumularea de apa din mica fantana a smocului respectiv.
Antisana Reserve ne-a intampinat cu doua llamas salbatice, care faceau parte din comitetul de primire. Nu stiam daca sunt prietenoase, dar vazandu-le cum pasc fara teama la marginea drumului, am incercat sa o mangai pe una dintre ele. Am o slabiciune pentru llamas. Llama a hasait un pic nedumerita, dar am banuiala ca i-a placut, caci a stat pe loc si chiar m-a lasat sa o ating pe bot.
De pe coasta unui deal coborau in viteza spre lacusorul de peste drum, cai salbatici, cu coamele in vant. Cat de frumosi si liberi pareau! Ce cadou nemaipomenit aceasta imagine a lor, alergand cu vantul spre zarile largi! Intruchiparea perfecta a spiritului liber, a orizonturilor vaste, a libertatii fara tarmuri! Asa cum ar trebui sa fie si sufletele noastre, indiferent de constrangerile exterioare. Sufletul nu poate fi zavorat, el e facut sa zboare liber, ca si condorii in plutire deasupra noastra, sa alerge ca si caii cu coamele in vant, si sa daruiasca iubire, asa cum toata natura in jur ne invata, zi de zi, clipa de clipa. Toate acestea le intelegi mult mai profund aici, in inima tarii vulcanilor care ard in strafunduri.
Si uite asa mi-a venit in gand una dintre primele poezii pe care le-am scris in tinerete, intr-o zi petrecuta la bunicii din Ardeal, intinsa pe o poenita, cu ochii la cer.
Caii de foc
Alergau printre nori
Caii cu coame de foc,
Treceau herghelii,
Ca un ultim noroc.
Starneau nevazut
Linistitul vazduh,
Galop fara drum
Spre un hotar nestiut.
Pasii lor au trecut
Cateodata prin noi,
I-am simtit, i-am vazut,
I-am chemat inapoi.
Cai de vis, cai de vant,
Cai de foc efemer,
Intre cer si pamant
Cai de dor si mister…
Ajungem la Laguna de Mica, intinsa si intens albastra, pe malul careia doi cerbi tinerei (venados) se odihnesc tolagiti in iarba. In dreapta, vulcanul Antisana, imbracat in alb, straluceste in soare. Pato ne spune ca un trek foarte frumos, de trei zile, ce se poate face aici este “El Camino del Cóndor” (Condor Trek), ce incepe la Laguna de Mica, trece pe langa Laguna del Volcán, ajunge la Ghetarul Antisana si se termina la izvoarele termale, in Papallacta. Ne-am propus sa ne intoarcem curand aici sa il parcurgem.
Ecuador are nici mai mult nici mai putin de 47 de vulcani, dintre care 27 potential activi. Are jungla, deschidere la ocean si faimoasele Insule Galapagos. E una din cele mai frumoase tari pe care le-am vazut, si in care vreau sa revin. Pentru mine e deja a doua oara.
Dar acum e timpul sa plecam de la Hacienda El Rejo, cu destinatia Quito, in care vom ramane inca doua nopti, inainte de a zbura acasa, in Canada. Ne despartim cu emotii de Pato, ghidul nostru, caruia Hentz ii daruieste o pereche de manusi, iar Carmen betele ei de trekking. Din Canada am adus si cadouri cum ar fi sepci si tricouri cu Canada, si sticlute decorative, cu sirop de artar, pe care le distribuim celor care ne-au fost aproape in aceasta calatorie. Desigur, facem si o colecta de bani pentru Seba, Pato Uno si Pato Dos. Seba e foarte emotionat si ne imbratiseaza cu ochii plini de lacrimi. “I’ll miss you, guys”, ne spune, in timp ce van-ul porneste poticnit, hurducaind pe cararea ingusta de tara. “Partir c’est mourir un peu.”
La vreo 15 minute de hacienda ne oprim sa vizitam o sera imensa care exporta zilnic trandafiri in tari de pe mai multe continente. Ecuador este cel mai mare producator si exportator de trandafiri din intreaga lume. Altitudinea si temperatura oarecum constanta pe intregul an face ca aceasta tara sa fie un loc ideal pentru cresterea lor. Am ramas profund impresionati de serele intinse cu trandafiri de toate culorile, cu lujer deosebit de lung, cum nu am vazut vreodata, si de procesul de productie atat de bine pus la punct. Unii trandafiri (cei rosii) sunt vopsiti in multe culori, in functie de cererea clientului: in negru, albastru si chiar verde, pe timp de Craciun. Unii sunt vopsiti in culori amestecate, de curcubeu. Nu pot sa spun ca mi-au placut, mie imi plac culorile naturale, insa am gasit interesant acest aspect. Am cumparat de acolo trei buchete: unul pentru Julio, baiatul de la hacienda care ne-a insotit, si a carui sotii era insarcinata, unul pentru Pato, soferul, si altul pentru Seba. Buchetul i l-a dus Julio, iar Seba a fost foarte impresionat si ne-a trimis cu multumiri o fotografie a trandafirilor primiti, pusi in vaza, in camera lui de la Hacienda El Rejo. Am o banuiala ca a mai si lacrimat un pic cand i-a primit, de emotie.
Quito ne intampina cald, cu soare de vara tarzie. Ne oprim la Mitad del Mundo, sa ne distram la linia ecuatorului, trasata pe sol, ce desparte Emisfera de Nord de cea de Sud. Cele doua nopti ramase le petrecem la Casa Aliso, un conac şarmant, transformat in hotel, in care singurii locatari suntem noi si Mabel, o doamna mai in varsta, ce ne face micul dejun si are grija de casa. Nu stiu care e povestea conacului, insa cu siguranta a fost locuit de niste doctori, caci bibliotecile lui sunt pline de carti de medicina, imbracate in coperti groase. Mobilierul de lemn greu, bogat, pastreaza patina unui trecut luminos si prosper.
In ultima seara in Quito il sarbatorim pe Cristi, a carui zi de nastere e a doua zi. Mergem impreuna la un restaurant argentinian, la nici 5 minute de hotelul nostru. Din nou, suntem singurii clienti acolo, cu exceptia unei alte mese ce a fost ocupata pe scurta durata, chiar inaintea noastra.
Atmosfera in restaurant e deosebita, iar felicitarile merg catre Baloo, pentru sugestia facuta. Melodii de tango vechi par ca se scurg in incapere dintr-un patefon de pe vremuri, iar meniul e imbelsugat in carne, adusa sfaraind pe plite fierbinti (Baloo glumeste ca in loc sa intre in ketosis, cum si-a propus, acum va intra in “cowtosis”, si ne prapadim cu totii de ras).
Ospatarul Johnny, un personaj interesant ce vorbeste o engleza bunicica (ne-a povestit ca a locuit ani de zile in US), ii aduce lui Cristi o prajitura cu doua lumanari aprinse, prilej sa ii cantam in gura mare “La Multi Ani”.
Si asta a fost...ultima seara, terminata cu un vin si alta prajitura pe care Kati si Cristi le cumparasera mai devreme din oras, sa sarbatorim ziua lui Cristi la conac.
A doua zi dimineata soseste Pato Uno, soferul, sa ne conduca la aeroport. Si din nou, “partir c’est mourir un peu”. Van-ul o ia din loc si se inscrie in trafic cu directia Mariscal Sucre Quito International Airport. Plecam. Iar eu imi las inima acolo, in profunzimile unui vulcan, pe dinafara rece si nepasator la ce il inconjoara, dar care inca arde cu flacara in adancurile lui.
