Deunazi mi-a cazut privirea pe o brosurica primita in Aguas Calientes, Peru, la terminarea vizitei la Machu Picchu. Era insotita de o fotografie de grup, luata pe nestiute de fotografi peruani in gara Piscacucho la kilometrul 82, punctul nostru de pornire pe Inca Trail. Pe coperta statea scris: “Pachamama will be with you always”. Pachamama, intr-adevar…Uitasem…Mama-Terra imi va fi intotdeauna alaturi. Orice s-ar intampla, oricat de singuri am fi pe acest pamant – si singuri suntem, fiecare - ea, Mama-Terra va fi intotdeauna parte din noi. Este, poate, singurul adevar valabil al acestei lumi. Daca nu crezi, du-te in Anzi. Acolo, inconjurat de maretia lor tacuta, vei intelege miracolul creatiei si faptul ca esti parte integranta din ea. Da, aproape uitasem. Sosita de trei luni din acea calatorie de neuitat, uitasem, inconjurata de fierberea vietii cotidiene, de serviciu, casa, familie. De aceea m-am hotarat sa astern pe hartie, cat mai repede, impresiile mele din cele 12 zile miraculoase petrecute parca pe alte taramuri.
Am visat la Machu Picchu ani la rand. Studenta fiind si aflandu-ma in camera de camin a unui coleg de facultate peruan ce isi sarbatorea ziua de nastere, am zarit pe un perete un poster impresionant infatisand acest oras stravechi din inima Anzilor. Imi amintesc foarte bine momentele de uimire si fascinatie pe care le-am simtit privindu-l. Atunci si acolo s-a nascut dorinta ce avea sa ma poarte ani de zile mai tarziu pe drumuri de munte in Peru.
In dupa-amiaza zilei de 14 Mai 2008 am plecat spre aeroport, de unde aveam sa iau avionul cu destinatia Lima. Mi s-au umplut ochii de lacrimi facand cu mana familiei mele in timp ce taxiul o lua incetisor din loc. Ma simteam oarecum vinovata sa ii las asa si sa plec in lumea larga, dar pe de alta parte, o fericire imensa m-a inundat pe de-a-ntregul. Era real, nu visam. Plecam spre Peru.
In aeroport ma astepta Joyce, colega mea din Vancouver, care m-a insotit plina de entuziasm in aceasta calatorie. In decursul celor cativa ani lucrati impreuna in cadrul aceleiasi companii, eu in office-ul din Toronto, ea in cel din Vancouver, am dezvoltat un fel de prietenie bazata pe conversatii telefonice aproape zilnice. De regula acestea incepeau profesional, se invarteau in jurul problemelor de serviciu si sfarseau personal. Asa am aflat amandoua ca aveam un vis comun: acela de a strabate pe jos Inca Trail pentru a ajunge la Machu Picchu, orasul legendar, ascuns in munti, al incasilor.
Asteptand ora de imbarcare in avionul de cursa directa Toronto-Lima, am cunoscut in sala de asteptare o fata tanara, aproape un copil. Se numea Lilly, calatorea singura si mergea si ea la Lima. Am aflat de la ea ca terminase de curand universitatea si isi dorea sa viziteze America de Sud. Avea rezervata pe doua nopti o camera intr-un camin de studenti din Lima, dupa care avea sa se orienteze la fata locului incotro o va porni de acolo. Poate isi va face prieteni in caminul respectiv, prieteni ce vor deveni apoi tovarasii ei de calatorie, poate se va implica in munci voluntare ce ii vor asigura o camera si mancare undeva, nu stia sigur. Excursia ei era un necunoscut. Era plina de incredere, nu prezenta nici o urma de stres si nesiguranta in fata unei astfel de aventuri. Era singurul copil la parinti, iar acestia o sustineau cu seninatate si ii ofereau posibilitatea sa vada si sa cunoasca lumea. Nu am putut impiedica gandul ca mi-as fi dorit sa am si eu aceste optiuni in anii fragezi ai tineretii mele, petrecuti, din pacate, intr-o tara cu granite inchise si cu gust statut de inchisoare.
Dar iata ca suntem in drum spre Lima. Zborul a durat ceva mai putin de opt ore, timp care pentru mine a trecut pe nesimitite. Avionul nu era plin, asa incat nu mult dupa decolare, am plecat de langa Joyce si m-am mutat pe doua locuri libere ale unui rand din spate. Astfel fiecare dintre noi s-a putut intinde in voie si motai dupa plac. N-am dormit deloc. Cu castile iPod-ului pe urechi am ascultat muzica si am visat cu ochii inchisi la lumea pe care aveam sa o descopar. Si la multe altele, frumoase si bune. Incepuse sa se instaleze in mine acel calm si acea bunastare sufleteasca care m-au acompaniat pe tot parcursul calatoriei. Cred ca se poate numi fericire. O definitie a fericirii, si cea care imi place cel mai mult este urmatoarea: “Esti fericit atunci cand nu ti-ai dori sa fii niciunde altundeva decat acolo unde te afli in acel moment”. Iar eu nu as fi vrut sa fiu niciunde altundeva decat in acest avion ce ma purta spre Peru. Pe tot parcursul acestei calatorii am simtit acelasi lucru: nu mi-as fi dorit sa fiu niciunde altundeva decat acolo unde eram. E atat de simplu.
Am ajuns la Lima cu cateva minute inainte de miezul noptii. Ne-am cules bagajele si am luat un taxi oficial chiar din aeroport. Drumul pana la hotelul La Castellana in districtul Miraflores ne-a costat aproape 100 nuevos soles si a durat cam 40 de minute. Cred ca atat pe mine cat si pe Joyce incepuse sa ne apese oboseala. Strabateam in noapte strazile aproape pustii ale Limei fara sa ne spunem un cuvant. Priveam in tacere cum se derulau in drumul nostru alte si alte strazi, intr-un oras ce parea umed si toropitor de cald, un oras ce incepea si el sa adoarma la acea ora tarzie de noapte. Apoi am vazut ca prin vis oceanul, palmieri si in cateva minute ajungeam la hotel.
O mare bucurie ce ma astepta aici era reintalnirea cu Manuela, draga si nepretuita mea prietena, ce venise din Romania in aceasta excursie pentru a ne intalni si petrece timp una cu alta. N-am visat niciodata ca am putea face acest voiaj impreuna insa cu cateva luni inainte, cand i-am mentionat in treacat la telefon ca voi pleca in excursie in Peru, numai ce o aud pe Manuela de la capatul celalalt al firului si al pamantului: “Cami, vin si eu cu tine!”. Era o declaratie hotarata, fara echivoc si, desi nu-mi puteam crede urechilor, am stiut ca asa va fi. Si iata ca aveam sa ne reintalnim in cateva minute, caci Manuela ajunsese aici cu cateva ore inainte. Inainte de a orice, trebuie sa ma opresc si sa explic pe scurt componenta grupului nostru. Am participat 13 la aceasta excursie: sase persoane au sosit in Peru cu o saptamana inaintea celorlalti din grup si au vizitat in plus Nazca, Arequipa si Colca Canyon, urmand sa ii intalneasca pe ceilalti sapte in Puno, orasel situat pe malul lacului Titicaca. De aici incolo aveam sa facem acest voiaj impreuna. Cei sase erau: Marius (organizatorul excursiei, ce locuieste in Toronto, Canada), Eugen (Timisoara, Romania), Andrea si Pol (Timisoara, Romania) si Jan si Caroline (Toronto, Canada). Jan era cea mai in varsta participanta, 57 de ani, si probabil venise aici cu fiica ei Caroline, intr-o incercare de reapropiere sufleteasca de aceasta. Caroline era la varsta la care isi lua zborul in lume si in viata de una singura, Jan era divortata de tatal acesteia de unde si impresia mea ca aceasta calatorie facuta impreuna era menita sa intareasca legatura mama - fiica. Grupul celorlalti sapte, din care faceam si eu parte, era compus din : Joyce (Vancouver, Canada), Manuela (Timisoara, Romania), Iacinta (Sudrigiu, Romania), Raluca si Andrei (Bucuresti, Romania) si Casandra, Casi, pe scurt (Cluj, Romania).
Fac o mica paranteza sa precizez ca acesta este al doilea grup pe care il conduce Marius in Peru. Cu un an inainte a mai fost in aceste locuri intr-o formatie mai mica alcatuita din 8 persoane dintre care 7 sunt originari din Lugoj si care in prezent traiesc in Canada. Raluca si Eugen din grupul nostru prezent s-au nascut si au copilarit de asemenea in Lugoj. Grupurile acestea s-au format din prieteni si cunostinte de-ale lui Marius, lugojean si el, ceea ce l-a facut sa remarce cu umor: “Cred ca Lugojul este primul oras in Romania in ceea ce priveste procentul de populatie ce a vizitat Peru”.
Era trecut de ora unu noaptea cand am batut incetisor in usa camerei pe care aveam sa o impart cu Manuela. O Manuela zapacita de somn, pe trei sferturi adormita, mi-a deschis usa. Adormise imbracata asteptandu-ma si acum baiguia prin ceata somnului jumatati de fraza al caror inteles nu vroiam sa il pricep: “A sunat Marius cu cateva ore inainte sa ne anunte ca datorita unei greve generale in Peru e posibil ca zborul nostru de a doua zi la Juliaca sa fie anulat.” “Cum? Ce? Ce spui? Cum e posibil? Si noi ce o sa facem, nu mai mergem la Lacul Titicaca? O sa ramanem cateva zile in Lima? Nu se poate, e un vis urat. Spune-mi ca e o gluma”. Manu incepuse sa se trezeasca de acum si cred ca la asta contribuia in mare masura consternarea mea indignata. “Manu, draga mea, poate ai inteles gresit, gandeste-te bine, chiar a spus asta?” “Da, da, sunt aproape sigura. O sa ne sune Marius din nou aici maine dimineata la ora 9:30 sa ne spuna cu siguranta ce se va intampla.” Ora 9:30 dimineata! Cine putea astepta pana atunci?! “Norocul lui Joyce”, ma gandeam. “Nu stie nimic si probabil doarme ca un prunc la ora aceasta.” In ce ma priveste, numai de somn nu-mi ardea. Cele auzite constituiau o nenorocire atat de mare pentru mine incat nimic altceva nu mai avea importanta. Am coborat la receptie unde un baiat tanar isi facea, fara prea mult chef, slujba de noapte. L-am rugat, vorbindu-i in spaniola, sa sune la aeroport sa afle daca zborul nostru de a doua zi dimineata era sau nu anulat. M-a privit uimit, habar nu avea de nici o miscare populara, de nici o greva. Parca traia in nori. S-a executat totusi, cu mare lentoare in miscari. A format numarul cu gesturi molcome, a stat cateva minute cu urechea lipita de receptor si cu o fata lipsita de expresie, dupa care a pus receptorul la loc in furca si m-a anuntat plictisit: “Deocamdata nu se stie nimic.” Sa-mi ies din minti, nu alta.
Noaptea aceea am petrecut-o cu ochii in tavan intr-o camera umeda de hotel in care aveam bruste accese de frig si de cald. Manuela mi-a tinut companie in acest nesomn delirant, dar cu toate ca nu se lipea nici o picatura de somn de noi, n-am putut povesti prea mult din cauza oboselii ce se intindea pe noi ca o gelatina rece. Mi se parea ca totul in jurul meu este umed si inghetat: peretii camerei, cearsafurile, aerul. Aveam senzatia intepatoare ca ochii imi sunt plini de nisip, ca noaptea nu se mai termina, ca somnul nu mai vine. Am vazut cum s-au ivit zorile. Spre dimineata am cazut amandoua intr-un somn greu ca o boala din care ne-a trezit piuitul subtirel al ceasului desteptator.
O noua zi. Soarele vesel de afara anunta un inceput bun. Desi nedormita m-am sculat cu optimism, increzatoare in steaua mea norocoasa. Totul avea sa se rezolve, astazi vom pleca spre Juliaca, asa cum era planuit. N-aveam nici o indoiala ca totul va fi bine.
Am coborat cu Manu in sala de mese, unde o Joyce pe fata odihnita a careia ghiceai o noapte buna de somn, ne astepta vesela la o masa. Ni s-a servit suc proaspat de portocale, cafea, sunca, oua fierte, unt si gem. Am mancat cu pofta, optimismul si voia buna se tineau de capul meu si nu imi dadeau pace. La o alta masa si-au facut aparitia si ceilalti patru (Iacinta, Casi, Raluca si Andrei) cu care am facut cunostiinta pe tonuri vesele de vacanta. Si iata ca la ora 9 si jumatate fix am fost anuntate de la receptie ca aveam un telefon. Era Marius, care ne anunta ca asa cum era prevazut, in dimineata respectiva vom zbura spre Juliaca. Restul grupului, care venea de la Arequipa, avea insa probleme cu transportul, multe sosele fiind blocate. Ei aveau sa ajunga la Puno mult mai tarziu decat prevazut, in mijloc de noapte. Ne vom vedea cu totii, asadar, doar a doua zi dimineata, la hotel, in Puno. Viata era din nou frumoasa.
Zborul de la Lima la Juliaca, cu o oprire scurta in Cusco, a durat ceva mai mult de doua ore. Primele fotografii facute in Peru sunt din aeroportul din Juliaca, ce poarta numele de Aeropuerto Internacional Inca Manco Cápac. Sunt imaginea unui grup de fete cu rucsacurile in spate si zambete largi pe fata in soarele stralucitor al diminetii, stand langa avionul din care tocmai au coborat. In fundal se zaresc varfurile zimtate ale Anzilor Cordilieri. Ne aflam la altitudinea de 3825 de metri. Unei doamne in varsta i se facuse deja rau in avion in timp ce stationam in Cusco, si personalul avionului s-a dat peste cap sa o ajute sa isi revina.
In aeroport ne asteapta Dulio, un baiat tanar, ce ne va fi ghid pe intreaga sedere in Puno si in imprejurimile lacului Titicaca. Intr-un microbuz confortabil pornim sa strabatem cei 42 de km ce ne despart de Puno. Peisajul este tern. De o parte si de alta a soselei se intind campii goale, pustiite de soare. Un cer de un albastru intens se desfasoara spre marginea indepartata a orizontului, strajuita de spinarile ondulate ale Anzilor. O aud pe Iacinta sustinand o conversatie in italiana cu Dulio. Baiatul acesta ma uimeste si ma umple de respect. Asa cum aveam sa aflu, vorbeste fluent engleza, italiana, franceza si germana iar in prezent invata limba japoneza. Asta pe langa faptul ca vorbeste spaniola si limba nativa quechua.
Si pentru ca vom fi pe drum mai mult de o ora strabatand acelasi platou intins si monoton, e timpul sa spun cateva cuvinte despre Puno, destinatia noastra. Puno este capitala provinciei Puno si de asemenea, cel mai mare oras al aceste regiuni. Este situat pe malul lacului Titicaca la altitudinea de 3827 de metri. Poarta turistica larg deschisa catre lac si insulele acestuia, orasul este de asemenea un important centru agricol al regiunii, specializat in cresterea camelidelor, in special a lamelor (llamas) si alpaca. Este un oras uscat si rece, chiar foarte friguros pe timp de noapte. Prima asezare formata in Puno dateaza din anul 1657 cand fratii spanioli Salcedo au descoperit in zona zacaminte de argint si au construit aici mine de exploatare. In 1668, Puno a devenit capitala regiunii si s-a dezvoltat ca port pe malul lacului. Orasul a luat o si mai mare amploare spre sfarsitul seculului al XIX-lea, o data cu aparitia in zona a caii ferate, ce in prezent poarta numele de PeruRails.
Astazi Puno este cunoscut ca si Capitala Folclorica a Peru-ului, datorita traditionalelor festivale lunare de muzica, dans si exprimare culturala prin acestea. In timpul festivalelor, puhoi de oameni imbracati in costume spectaculoase si viu colorate umplu strazile orasului. Cel mai popular festival este cel al Fecioarei din Candelaria (“Virgen de la Candelaria“) ce are loc in luna Februarie. Turisti si fotografi din intreaga lume se aduna in Puno in aceasta perioada de sarbatoare ce se desfasoara fara oprire timp de 10 zile. Un alt important eveniment in viata orasului este cel de la inceputul lunii Noiembrie cand este sarbatorita fondarea orasului in 1868 de catre un conte spaniol pe nume Lermos. Pe 4 si 5 Noiembrie, considerate ca fiind zilele orasului, procesiuni de dansatori mascati se produc pe strazi, imaginand prin dansurile lor inceputurile Imperiului Inca.
Dar iata-ne ajunsi in Puno. Microbuzul isi face icnit loc pe stradutele stramte, prafuite si intortocheate, aglomerate in egala masura cu turisti si nativi ai locului. E deja ora 5:00 dupa amiaza si strazile forfotesc de lume. Trecem pe langa Plaza de Armas cu frumoasa ei catedrala din piatra rosie, datand din timpuri coloniale. Un viraj poticnit la dreapta si iata-ne pe Calle Arequipa, in fata hotelului Casona Plaza ce avea sa ne gazduiasca doua nopti. Camera noastra e mare si spatioasa, cu doua paturi largi, o masuta rotunda cu doua scaune, o baie frumoasa si curata, televizor si telefon. Ce bine! Simt cum o oboseala stranie ma invaluie si imi incetineste miscarile si gandurile. Dar nu e timp de odihna, ne schimbam la repezeala hainele de drum si coboram in holul hotelului sa ii intalnim pe ceilalti spre a merge la cina impreuna. Timpul e foarte pretios aici, avem atat de putin la dispozitie si trebuie sa-l burdusim cu cat mai multe impresii. Odihna si somnul pica din start pe locuri secundare.
Afara e deja racoare. Soarele a disparut pe undeva la orizont iar seara coboara grabita. Strazile sunt pline de turisti galgiosi si de locuitori ai orasului stationati pe la colturi, dornici sa iti vanda cate ceva. Iti ies in drum, in pas agale, femei pline, cu obraji rotunzi si arsi de soare, imbracate in nenumarate fuste infoiate si alte cateva pulovere sau sutane aruncate una peste alta. Straiele lor sunt viu colorate iar pe cap poarta traditionalele clopuri, un fel de palarii caraghioase, cu calota rotunda, asemenea unor oale intoarse cu fundul in sus. Bratele le sunt doldora de pulovere crosetate grosolan, manusi, sosete si caciuli cu clape care acopera urechile si care se leaga cu snur sub barbie. “Quieres comprar una chompa, señorita?”, ma intreaba una dintre ele, cu voce domoala, neagresiva. (“Doriti sa cumparati un pulover, domnisoara?”) “No, gracias”, ii raspund vinovata, caci mi se face mila de mainile ei muncite, de privirea-i buna si blanda si de copilasul pe care il poarta in spate, intr-o patura legata in jurul umerilor si al gatului. Acesta e modul traditional in care femeile peruane isi transporta copiii sau orice greutate ce trebuie luata cu sine. Ma misc ca prin vis, uimita ca ma aflu aici inconjurata de lumea aceasta pestrita, in acest oras in care frigul se instaleaza brusc o data cu apunerea soarelui. Prima oprire o facem in Plaza de Armas, unde catedrala pe care o zarisem din microbuz troneaza pe fundalul cerului intunecat al serii. La intrare, doua cersetoare batrane isi fac veacul asezate direct pe pardoseala de piatra. Interiorul catedralei este foarte simplu, spartan. Doar altarul de argint aminteste de o frumusete si bogatie de mult apuse.
E deja tarziu si ne indreptam cu pas grabit, catalizat si de frigul piscator, spre Calle Lima, strada turistica ce abunda in restaurante si magazine. Alegem un restaurant in care ne instalam cu bucuria ca in sfarsit vom putea sa ne tragem sufletul, dupa atata drum si impresii noi. Fiind prima data cand mananc intr-un restaurant in Peru imi aleg cu mare grija meniul. Sunt speriata sa nu ma imbolnavesc cumva, precautie inutila, asa cum aveam sa realizez spre sfarsitul sederii mele in Peru. Ma uit cu un zambet de admiratie la Raluca si Andrei care nu imi impartasesc temerile si comanda un meniu ciudat, specific locului si de asemenea, cocktail-uri neobisnuite, de culoare verde deschis, aduse in pahare inalte, cu picior. Ne incingem in discutii si avem ocazia sa ne cunoastem mai bine cu totii. In restaurant e o atmosfera placuta si e cald si bine, datorita unui cuptor ce arde la doi pasi de locul unde sunt asezata.
E tarziu de acum iar maine avem o zi plina: excursie cu vaporul pe lac si vizitarea insulelor plutitoare ale tribului Uros. Impreuna cu Manuela si Joyce ma intorc aproape in pas alergator la hotel. E un frig de crapa pietrele iar noi nu suntem imbracate corespunzator. Iacinta, Casi, Raluca si Andrei raman sa bantuie prin magazine.
In camera noastra de hotel e foarte frig si micul calorifer electric incalzeste fara putere, lesinat, doar pe arie de un metru patrat in jurul lui. Dupa o noapte nedormita in Lima, atat eu cat si Manu suntem extenuate. Ne ducem la culcare si ne acoperim generos cu toate paturile disponibile gasite prin camera. Greutatea lor ma apasa dar sub ele ma incalzesc si astept in liniste sa ma ia somnul si sa ma duca cu el in alte lumi. Asa ne incepem noaptea. Ramanem din nou treze cu toata oboseala extenuanta ce ne strange tamplele in chingi dureroase. Pe la ora patru a diminetii, simt ca intreaga camera incepe sa se invarta cu mine. Alarmata, am timp sa ma ridic in capul oaselor si sa ingaim: “Manu, mi-e rau. Cred ca am sa lesin.” Dupa care cad ametita pe spate. Manuela, care este in aceeasi stare confuza de veghe ca si mine, sare in picioare ca pe arcuri. Cu o repeziciune uimitoare incepe sa aiba grija de mine: imi aduna perne sub picioare ca sa mi le ridice in sus si imi maseaza tamplele cu o batista inmuiata in apa rece. Am o stare ingrozitoare, care ma sperie. Ma simt ca intr-o barca usoara in mijlocul unui ocean inspumat. Am o senzatie de plutire in deriva, de cadere in gol, de rau, de neant. Manu scotoceste prin bagaje si imi indeasa in gura cateva ciocolate cu umplutura de nuca de cocos. Sunt dulci si imi dau putere. Imi aduc brusc aminte ca am nesocotit indicatiile lui Marius si nici una dintre noi nu ne-am luat pastilele de altitudine, asa cum ar fi trebuit. Ii spun Manuelei si le inghitim amandoua cu constiinciozitate, aproape cu lacomie, eu in plus cu speranta ca in cateva minute acest rau cumplit ce imi inunda fiinta va disparea. Ceea ce se si intampla in urmatoarea jumatate de ora, ce trece cu o incetineala disperanta. Ca si cu o noapte in urma, o data cu aparitia zorilor cadem amandoua intr-un somn adanc.
Ne trezim pe la ora 7:00, cu capul tulbure de nesomn. Afara, un soare stralucitor anunta o zi frumoasa. Deschid geamul sa privesc orasul ce se trezeste si el o data cu noi. De pe fereastra camerei noastre zaresc acoperisuri darapanate, inghesuite unele in altele, si cupolele catedralei din Plaza de Armas, in spatele unei aglomeratii de case nefinisate. Asa cum aveam sa aflu mai tarziu, foarte multe case in aceasta regiune sunt lasate neterminate astfel incat cei care le locuiesc sa nu trebuiasca sa plateasca taxele aferente.
O bataie ferma in usa. Manuela se grabeste sa deschida si iata-l pe Marius intrand in camera si urandu-ne “buna dimineata” plin de vioiciune. Ma bucur ca toata lumea a ajuns cu bine si ca in sfarsit grupul este complet, dar nu ma pot manifesta prea tare. Sunt inca speriata de tenebrele noptii trecute si-i mentionez lui Marius prin ce am trecut. Rade si ne cearta in gluma: “Nu v-am spus sa va luati pastilele de altitudine caci nu e de joaca? Asa mi s-a intamplat si mie anul trecut, am crezut ca pe mine nu ma va afecta altitudinea si ca pot sari peste pastile. Asta pana cand mi-a fost rau de am crezut ca imi dau duhul pe aici.” Atitudinea lui voioasa ma invigoreaza. Mai inghit o pastila, ca sa fiu sigura ca mi-am facut portia pe ziua respectiva. Dupa care coboram amandoua la masa.
In sala larga de mese ne intampina un miros placut de cafea proaspata. Pe o masa lunga, acoperita cu o fata alba, curata, ne asteapta un mic dejun variat, la alegere: diferite feluri de branza, sunca, salam, oua fierte, cereale, cornuri, fructe, cafea, lapte si ceai. Un ceai foarte popular in Peru este asa numitul “mate de coca”, adica ceai din frunze de coca. Este o sursa de energie similara cu cafeaua deoarece frunzele de coca contin cocaina, care actioneaza ca un stimulent puternic asupra organismului uman. Cantitatea de cocaina cuprinsa in frunzele de coca este foarte mica, in jur de 0.2%, astfel incat, pentru fabricarea unui gram de cocaina ai nevoie de 500 de grame de frunze de coca. Consumul de mate de coca este larg raspandit in tarile din America de Sud. Ni s-a spus ca multe dintre triburile ce populeaza Muntii Anzi il folosesc atat in scopuri medicinale cat si in scopuri religioase. Consumul ceaiului de coca sau pur si simplu mestecatul frunzelor faciliteaza absorbtia oxigenului in sange, ceea ce ajuta la combaterea raului de inaltime. Din acest motiv este foarte recomandat turistilor ce viziteaza zonele inalte (Altiplano) ale continentului sud american.
De cum am pus piciorul in Peru am inceput sa beau mate de coca in toate ocaziile care mi s-au ivit. Imi place si acum, e catifelat si parca un pic unsuros la gust, diferit de alte ceaiuri cu care sunt obisnuita. Am realizat insa si eu cu intarziere ca nu trebuie baut seara deoarece iti sta o stare de veghe si iti provoaca insomnii. Misterul primelor nopti nedormite in Peru a fost astfel rezolvat.
In asteptarea noastra, asezata la o masa, Joyce ciripeste vesela cu Marius. Tot grupul este prezent. Facem cunostinta cu Eugen, Andrea si Pol, Jan si Caroline. Primim fiecare de la Marius ca mic suvenir peruan cate o chakana prinsa de un snur subtire in chip de talisman. Cu totii avem sa le purtam atarnate la gat pe parcursul intregii noastre sederi in Peru. Ce este chakana? Crucea incasa, un simbol andin bogat in semnificatii. Denumirea de chakana provine din cuvantul “chakay”, ceea ce in limba Quechua inseamna “a trece, a traversa”. Aceasta cruce gaurita in centru, simbolizand cercul vietii, are un design geometric simetric, ce consista din trei trepte pe fiecare dintre cele patru diagonale. Reprezinta constelatia Crucea Sudului pe care incasii o considerau a fi centrul universului si simbolizeaza cele trei lumi in cosmologia incasa: Hanan Pacha, lumea de deasupra sau lumea celesta unde zeii si spiritele celor morti isi au lacasul, Kay Pacha ce reprezinta lumea terestra si Uqhu Pacha, lumea de dincolo, a tenebrelor, lacasul celor morti si al celor inca nenascuti. Fiecare dintre aceste trei lumi este de asemenea reprezentata de catre un animal: condorul ce zboara in inaltul cerului, puma, animal terestru si sarpele, taratoare ce se ascunde in vagaunile intunecoase ale pamantului. Simbolul chakanei, atotprezent in Peru, se poate regasi peste tot in arhitectura inca precum si in design-ul obiectelor de podoaba.
Dupa micul dejun ne adunam cu totii in holul hotelului, gata sa ne incepem aventura pe apele lacului Titicaca. Dulio este deja prezent si ne ia direct sub aripa-i ocrotitoare. Va fi ghidul nostru pe parcursul intregii zile.
Drumul pana in port, in microbuzul ce isi croieste cu greu culoar pe strazile stramte, forfotind de oameni, nu dureaza mai mult de 20 de minute. Vaporasul ce ne va purta pe suprafata albastra a celui mai albastru lac din lume, are o capacitate de 20, maxim 25 de persoane. In afara de cabina de calatori, inchisa, are o platforma superioara, neacoperita, accesibila cu ajutorul unei scari metalice laterale. Nu-mi aduc aminte numele lui. Il voi numi “La Sonrisa Del Lago” (“Surasul Lacului”) din doua motive: pentru melodicitatea acestor cuvinte puse impreuna si pentru ca datorita lui imi voi aduce aminte cat voi trai de surasul lacului albastru (la sonrisa del lago azul).
Ne indepartam incet de mal. In urma noastra Puno devine din ce in ce mai mic, mai indepartat. Isi fac loc, in jurul nostru, apele cele mai albastre pe care le-am vazut vreodata. In departari, malurile acestora se pierd in peretele muntilor cu spinari ondulate.
La inceput am mers in tacere. Ne aflam cu totii in cabina de pasageri, absorbind cu toata fiinta miracolul din jurul nostru. Apoi Dulio incepe sa ne spuna povestea lacului, considerat de locuitorii Peru-ului locul unde a inceput totul. Leaganul creatiei.
Se spune ca atunci cand a fost creat universul exista doar acest lac iar zeul creatiei, Viracocha, a ordonat Soarelui si Lunii sa iasa din apele lui si sa dea lumii lumina. Se spune de asemenea ca Luna stralucea mai puternic decat Soarele. Si astfel au iesit amandoi din adancul lacului. Vazand stralucirea orbitoare a Lunii, Universul s-a intristat, cerul s-a intunecat iar Luna si Soarele au fost acoperiti de intuneric. Universul incepu atunci sa planga. Lacrimile lui au inundat Pamantul si au dat nastere lui Unu Pachacuti, al carui inteles este “Apa Care A Transformat Lumea”. Un singur barbat si o singura femeie au supravietuit acestei inundatii. In mica lor barca luata de ape, acestia au vazut in jurul lor multe animale puma inecate, plutind cu burta in sus pe suprafata lacului. In limba aymara, limba mult mai veche decat quechua, “titi” inseamna “pisica salbatica” iar “caca” inseamna “Orasul Etern”. Privit de la inaltime, lacul are de asemenea forma unei pume ce vaneaza un iepure.
Si tot lacul Titicaca este locul unde, spune legenda, s-a nascut Imperiul Inca. Mitologia unui popor este strans legata de istoria sa si istoria sfanta a oricarei civilizatii sta in mitul originii sale. Prin mit si legenda o societate isi explica originea, punctul de inceput, definindu-se astfel pe sine. In cazul Incasilor, legenda vorbeste de Zeul Soare, Inti, ce a iesit din apele lacului Titicaca si a privit lumea din inaltimea cerului. S-a intristat vazand cat de primitiv traiau oamenii pe Pamant. Locuiau in pesteri, se invesmantau in frunze si piei de animale si se hraneau cu plante salbatice. Se hotari astfel sa ii trimita pe Pamant pe fiul sau, Manco Capac si pe fiica lui, Mama Ocllo, ca sa ii invete pe oameni cum sa traiasca mai bine. Le dadu copiilor sai un sceptru de aur si le spuse sa se opreasca acolo unde fara greutate pot sa impinga sceptrul in intregime in pamant. In acel loc sa construiasca o cetate sfanta inchinata soarelui, pe care sa o numeasca Cusco. Si astfel pornira Manco Capac si Mama Ocllo sa colinde Pamantul, pana cand ajunsera intr-o vale in care sceptrul de aur intra dintr-o singura lovitura in pamantul fertil. Acolo i-au adunat pe oameni si i-au invatat cum sa construiasca case, cum sa teasa haine, sa cultive legume si cereale, sa isi faca singuri unelte. I-au mai invatat sa isi construiasca arme si sa le foloseasca in apararea lor.
Se pare ca mitul si istoria se impletesc aici in mod natural, caci istoria ne povesteste de membrii culturii Tiahuanaco, cultura foarte proeminenta in jurul anului 1,000 dupa Cristos, ce au migrat spre nord in cautarea unor locuri mai bune, pentru a se aseza intr-o vale de la poalele Muntilor Anzi. Aici i-au supus pe oamenii ce locuiau acele pamanturi si au infiintat orasul Cusco.
Dulio vorbeste inainte de vremuri si timpuri trecute, ce au existat cu adevarat sau numai in bogata imaginatie a oamenilor. Simt nevoia sa fiu singura, sa ma asez afara cu gandurile mele si sa cuprind in mine toata aceasta impletire de mit si realitate. Urc pe platforma superioara a vasului, acolo unde vantul ti se incurca prin par si iti loveste incetisor obrajii.
Raman in picioare cu privirea pierduta spre orizont. Este ireal. Sunt inconjurata de cel mai albastru albastru posibil al lumii acesteia. Deasupra mea cerul, la picioarele mele apa. Este un sentiment greu de redat in cuvinte. Te afli la o margine de pamant, inconjurat din toate partile de liniste si pace. O pace ce iti coboara in suflet, in minte si iti inunda toata fiinta. Te gasesti “departe de lumea dezlantuita”, departe de grijile cotidiene ce par, dintr-o data atat de marunte, departe de framantari inutile, departe de zgomotele si furia civilizatiei moderne.
Lacul este acoperit din loc in loc, pe suprafete destul de intinse cu o trestie specifica locului, numita de localnici “totora”. Titicaca abunda in totora. Pret de cateva minute trecem printr-un culoar de apa prin mijlocul stufarisului des. Lasam in urma, la stanga noastra, o barca manata de un barbat ce sta in picioare si trage cu putere de vasle. In fundul barcii, o femeie cu fata ascunsa sub o palarie de paie cu boruri largi, tine un copilas in brate.
Incet, incet apar de jos si ceilalti. Ne strangem unul in altul sa incapem pe banchetele de lemn acoperite cu perne lungi de culoare bleumarin inchis. Soarele straluceste cu putere insa e racoare si toti purtam jachete cu maneci lungi si palarii sa ne protejam de intensitatea solara.
Cateva cuvinte acum despre locul unde ne aflam. Lacul Titicaca se afla la o inaltime de 3812 de metri deasupra nivelului marii si este cel mai mare lac navigabil din lume situat la o asemenea altitudine. Suprafata lui se intinde pe o arie de 8000 de km2, avand 170 de km in lungime si 65 de km in latime. Lacul se situeaza la granita dintre Bolivia si Peru. De aceea, o gluma foarte populara pe care am auzit-o inca din studentie de la colegii mei de facultate Sud Americani, este urmatoarea: bolivienii spun ca “titi” se gaseste in Bolivia iar “caca” in Peru, pe cand peruanii sustin ca din contra, “titi” apartine Peru-ului iar “caca” Boliviei.
Cu un continut de sare de doar 1%, Titicaca e considerat a fi un lac de apa dulce. Este alimentat de apa ploilor si a ghetarilor din munti. Cinci rauri se varsa in el si doar unul isi are aici izvorul. Acesta rau, numit Desaguadero, duce cu el spre Sud-Est apele lacului catre lacul sarat Salar de Uyuni in Bolivia, astfel incat acesta continua sa creasca in timp ce Titicaca se micsoreaza treptat. Principalul motiv insa ce duce la scaderea nivelului lui este evaporarea cauzata de vanturile puternice si intensa stralucire a soarelui la o astfel de inaltime. Specialistii spun ca acest proces va cauza in timp disparitia completa a lacului. Cu doar 8,000 de ani in urma lacul Titicaca era cu 10 metri mai adanc decat in prezent iar procesul acesta de evaporare s-a accelerat in ultimii ani.
In ceea ce priveste legenda “Orasului Etern”, un numar de expeditii subacvatice printre care si cea a exploratorului Jacques-Yves Cousteau in 1961 au scos la iveala ramasitele uni oras aflat la doar 5 metri adancime de suprafata lacului. O recenta descoperire insa a localizat alte ruine la o adancime de 30 de metri langa insulele Soarelui si a Lunii din Bolivia.
Dintr-o data, in fata ochilor apare imaginea cea mai stranie pe care am vazut-o candva: insule de paie ca niste imense cuiburi plutitoare, semanand cu plaurii nostri, pe care au crescut, nu se stie cum, casute scunde sau mai degrabe colibe galbene de stuf. Apartin tribului Uros ce traiesc de sute de ani pe aceste insule contruite de mana lor din trestia de totora pe care lacul o furnizeaza din belsug. In jur plutesc niste ambarcatiuni desprinse parca dintr-un film fantastic: sunt barci largi, impletite din trestie si care au o forma foarte interesanta. Sunt alcatuite din doua corpuri care seamana a barci cu capetele arcuite, asemenea varfurilor unor papuci turcesti de odinioara. Acestea sunt prinse impreuna si pe ele sunt asezate niste platforme cu etaj, construite de asemenea din lemn si trestie legate strans cu sfoara.
Am patruns in sanctuarul oamenilor apei. Daca ar fi sa te iei dupa legendele lor, Uros au existat inca inainte de aparitia Soarelui, cand Pamantul era rece si intunecat. Ei nu se numeau oameni ci Uros, ca si cand n-ar fi avut nici o legatura unii cu altii. Caci oamenii au populat Pamantul numai dupa aparitia Soarelui. Astazi traiesc in jur de 3,000 de descendenti ai tribului Uros din care doar cateva sute mai locuiesc pe insule si mentin traditia. Restul s-au mutat pe uscat. Tot acolo, la tarm, isi ingroapa Uros mortii in cimitire speciale. Motivul initial al traiului pe insule a fost unul de aparare in fata diferitelor amenintari ale traiului pe continent. Astazi, locuitorii insulelor artificiale aleg sa traiasca asa din simplul motiv ca nu cunosc un alt mod de viata. Si pentru ca, traind pe ape, nu trebuie sa plateasca nici un fel de taxe. Daca nu au pamant, si-l pot construi si singuri.
In vremuri vechi, Uros faceau negot cu cei din tribul Aymara ce traiau pe uscat. Cu timpul, populatia celor doua triburi s-a amestecat iar Uros si-au abandonat limba si au inceput sa vorbeasca aymara. Limba lor originala s-a pierdut inca de acum o jumatate de mileniu. In timpul Imperiului Inca, au fost cuceriti de acestia si de multe ori au fost luati ca sclavi.
Vaporasul nostru trece din nou pe langa o clasica barca cu vasle, de data aceasta condusa voiniceste de o femeie trupesa, ce poarta un maldar infoiat de fuste albastre, una chompa también azul (un pulover de asemenea albastru) si un clop din acela caraghios, cu fund rotund – o oala – de culoare bleumarin. In barca, cuminiti, stau asezate doua fetite imbracate ca de scoala, cu mici rucsacuri in spate. Sunt probabil in drum spre insula pe care se gaseste scoala lor. La Uros, anii primari de invatamant au loc in scolile ce se afla pe insule, dar mai apoi, copiii vor invata in scolile de pe uscat, cel mai adesea in Puno. Citeam undeva ca cei din tribul Uros au ambitii mari pentru copiii lor preferand sa ii trimita la scoli particulare care costa in jur de $150 pe an, decat la scoli publice, gratuite, unde insa profesorii rareori se prezinta la clase.
Si iata ca vaporasul nostru se opreste in fata unei insule maricele, pe care troneaza un punct de observatie construit de asemenea din lemn si totora si pe al carui panou legat cu sfoara sta scris cu litere de o schioapa: “BIENVENIDOS A LOS UROS. ISLA SANTA MARIA. PROTEJAMOS LAS AVES DEL LAGO.” (“Protejamos las aves del lago” inseamna in spaniola “Sa protejam pasarile lacului.”)
Suntem pe insula Santa Maria, insula pe care s-a nascut si a crescut ghidul nostru Dulio. Aici traieste familia lui: parintii, fratii si surorile lui impreuna cu familiile lor.
Ne intampina cu voiosie o femeie scunda si plina ce poarta obisnuita fusta creata de culoare rosie, o bluza alba si un pulover de un albastru intens, brodat cu motive verzi si rosii. Parul ii este impletit in doua cozi ce ies de sub palaria de paie cu boruri inguste. Ne strange mana cordial la fiecare cu un zambet larg pe fata innegrita de soare. O cheama Irma si este sora cu Dulio. Printre picioare i se incurca o fetita de vreo doi anisori, pe nume Rosa, sau Rosita, cum o alinta mama ei. Este imbracata ca si mama ei, in aceleasi culori si aceleasi haine dar in versiune miniaturala. Pe cap poarta o caciulita alba, brodata in culori vesele, ce are forma unui clopotel cu capete volanate si un mot lung, atarnand la spate. Seamana astfel cu floarea rosie de cantuta (sau kantu), floarea nationala a Peru-ului care creste peste tot in arbusti bogati. Fetita este foarte frumusica si se misca cu usurinta de colo colo pe suprafata neregulata a insulei, cu talpitele ei goale ce ar avea nevoie de niste sandalute. Ma scotocesc in rucsacul burdusit cu jucarii aduse de acasa pentru a face o mica bucurie copiilor acestor locuri. Dau peste o maimutica vesela ce scoate sunete de “uuu-uuu” cand e frecata pe burta. Rosita e fascinata si fuge repede la mama ei sa i-o arate. “Mira, un mono!”, spune mama ei incantata si imi arunca un zambet plin de recunostinta.
Suntem invitati sa ne asezam pe niste snopi de trestie culcati, dispusi in semicerc, pe care o alta locuitoare a insulei, mai varstnica, se grabeste sa aseze paturi colorate. Ma uit in jur si vad numai femei, copii mici si cateva gaini zburatacite alergand de colo colo. Pe insula nu e nici un barbat. Am aflat mai tarziu ca pe vremuri barbatii obisnuiau sa pescuiasca pe timp de noapte in jurul insulelor dar cum pesti sunt din ce in ce mai putini, pleaca acum mai departe in cautarea zonelor bogate in peste. Lipsesc cate doua trei zile pe saptamana, lasandu-si femeile sa aiba grija de casa si copii.
Mama lui Dulio se aseaza langa noi si incepe sa brodeze o tesatura, probabil in scop demonstrativ pentru audienta. In fata noastra, cateva obiecte care vor sa ilustreze viata Uros-ilor pe insula: o mica vatra de lut pe care troneaza doua poturi cu fundul ars, cateva obiecte de podoaba asezate pe o paturica si un bol ciobit, plin cu apa, in care plutesc cu fundul in sus cativa pestisori carachi. Langa acestea, o bucata de insula in sectiune, adica un bulgare mare de totora cu pamant si radacini, pe care sunt asezate de-a curmezisul trestii taiate, iar deasupra, niste casute in miniatura impletite din paie uscate. Dulio incepe sa ne explice cum functioneaza aceste pamanturi plutitoare. Insulele sunt ancorate cu franghii prinse de niste pari de lemn ce sunt infipti in fundul lacului. Trestia de la fundul insulelor putrezeste rapid, in special in anotimpul ploios, de unde si nevoia constanta de improspatarea a trestiei de pe suprafata insulei. Desi insulele sunt mereu reparate si carpite, se intampla din pacate si accidente cu copii care cad in lac prin golurile create. Temperatura lacului este foarte scazuta. Se spune ca un adult nu poate supravietui mai mult de 20 de minute in apele lui inghetate.
Viata unei insule nu depaseste 30 de ani. Unele insule sunt mai mari, gazduind mai mult de zece familii, altele mai mici, pe ele traind doar doua, trei familii. Uros cultiva aici cartofi si isi pregatesc mancarea in mici vetre de lut in care fac foc. In mod ironic, desi in mijlocul unei vaste intinderi de apa, focul poate produce in aceste locuri incendii devastatoare.
Aflam ca existenta celor din tribul Uros este centrata in jurul trestiei de totora. O folosesc in scopuri multiple: in afara de faptul ca isi construiesc din ea insulele si casele, fac focul cu ea si o intrebuinteaza ca leac in anumite probleme de sanatate. Daca au vreo durere, aplica pe locul cu pricina miezul trestiei si durerea este absorbita de aceasta. Partea inferioara, alba si frageda a trestiei (chullo) este mancata pentru continutul ei in iod. Ma uit cu drag la Rosita ce rontaie multumita un chullo. Ne este oferit si noua dar nu ne incumetam nici unul sa ii incercam gustul.
O data demonstratia terminata, suntem invitati sa cumparam suveniruri de pe niste rogojine intinse pe jos, pline cu fel de fel de obiecte artizanale. Femeile ce le vand nu te agreseaza, te imbie doar cu zambete bune pe fetele asprite de conditiile in care traiesc. Imi deschid din nou rucsacul si scot de acolo un lollipop in forma de floare pe care i-l intind Rositei. O femeie ce tine in brate un baietel de vreo doi anisori se apropie repede de mine si imi indica cizmulitele roz (ce au apartinut candva lui Stephaniei, fetita mea) ce i-au atras atentia la suprafata, in rucsacul meu. “Señorita, por favor, zapatos para mi niño.” (“Va rog domnisoara, cizme pentru baietelul meu”). Vreau sa protestez, sa ii spun ca sunt roz si sunt cizmulite de fetite dar imi dau seama cat de caraghioasa as fi. De parca acestor bieti oameni le-ar pasa cu ce culori isi imbraca odraslele. Roz doar pentru fete, albastru doar pentru baieti. Who cares? I le dau imediat, cu toata inima, si ii vad fata luminadu-se. “Señorita, yo también necesito zapatos” zicea ea, si imi arata picioarele-i desculte. (“Domnisoara, si eu am nevoie de incaltaminte”). “Lo siento mucho, no tengo más”, ii spun cu parere de rau.“ (“Imi pare rau, asta-i tot ce am”) Mi se strange inima de saracia lor.
Intre timp Irma, recunoscatoare pentru darurile pe care le-a primit fetita ei, vine la mine cu un colier de lemn, infatisand in centru un soare pictat. Ma induioseaza gestul ei si il primesc cu drag, desi stiu ca niciodata nu-mi voi atarna asa ceva la gat.
De pe Isla Santa Maria am ca amintire o mica vaza de ceramica impodobita cu motive traditionale din metal galben si pietre colorate. Am asezat-o in living room si de cate ori dau cu ochii de ea imi amintesc de acele femei mari si bune, imbracate in fuste crete viu colorate, ce traiesc undeva departe, parca intr-o alta lume, intre cer si apa.
Vizita noastra pe Isla Santa Maria s-a terminat. Marianela, sora mai tanara a lui Dulio ne va conduce intr-o barca din aceea fantastica, ce seamana cu o lebada uriasa cu gatul arcuit, pe o alta insula din apropiere.
Se urca cu noi in barca si Rosita, in brate cu noua ei prietena, Maimutica Uuu-Uuu, pe care o strange cu drag la piept. Se muta din loc in loc in barca miscandu-se cu multa agilitate pe piciorusele ei goale. Nimeni nu o supravegheaza. La un moment dat imi sta inima in loc vazand-o mergand pe marginea barcii, la un pas sa cada in apa.
Marianela incepe sa vasleasca incet. La marginea insulei Santa Maria se aduna un grup de cinci femei, printre care si Irma si mama lui Dulio, ce incep sa ne cante de ramas bun, pleznind din palme in ritmul muzicii. Ne canta in vreo 5 limbi straine in timp ce barca se indeparteaza lin. Ma uit la Marianela si observ ce chip frumos are. Zambetul ii dezveleste un sirag de dinti albi, foarte frumosi. E la varsta maritisului dar inca nu si-a gasit alesul. Parul foarte lung si negru ce ii cade pe spate pana la brau il poarta in doua cozi groase, impletite, legate la capat cu niste ciucuri lungi. Vorbeste bine engleza. O aud conversand cu Iacinta ce ii admira ciucurii din par. Si Iacinta are parul negru si lung si probabil se gandeste sa isi adauge si ea acest accesoriu.
Urmatoarea insula pe care poposim se numeste Khana Uru. Aici sunt numai barbati si cativa baietei ce se joaca unul cu altul. Pe aceasta insula se lucreaza, se construiesc barci din trestie de totora. Ma scotocesc din nou in rucsac si dau de cativa dinozauri mici pe care Stephanie mi-a permis sa ii sustrag din vasta ei colectie ca sa ii impart copilasilor necajiti din Peru. Patru baietei se apropie sfiosi de mine si isi primeste fiecare cadoul, timid, cu privirea plecata. Ii intreb cum ii cheama si vorbesc putin cu ei. Sunt foarte incantati de micile animale din plastic si ma intreb daca au mai vazut vreodata dinozauri prin carti colorate pentru copii.
Aici ne luam ramas bun de la Marianela, Rosita si marea familie Uros. Facem cu totii, pe rand, fotografii cu Marianela si apoi cu Rosita, ce ni se ghemuieste sfioasa in brate. Ne urcam in vaporasul nostru si o pornim inainte, cu vantul in fata, pe marele necunoscut albastru al apelor.
Urmatorul popas il facem pe insula Taquile, de data aceasta insula adevarata, situata la 45 de km departare de Puno, pe lac. Pe Titicaca se gasesc 41 de insule, dintre care unele dens populate.
Taquile este o insula micuta, cu o arie de sub 6 km2. Punctul ei cel mai inalt se situeaza la 4050 de metri altitudine. Aproape 2000 de oameni traiesc aici, din pescuit, cultivatul cartofilor si turism. Locuitorii insulei, numiti taquileños, sunt recunoscuti pentru frumoasele textile pe care le tes si le vopsesc singuri. Acestea sunt privite ca a fi obiectele artizanale de cea mai inalta calitate produse in Peru. Societatea acestor oameni este bazata pe colectivism si pe codul moral Inca “Ama sua, ama llulla, ama qhilla”, ceea ce in limba quechua, limba vorbita pe insula, inseamna “Nu fura, nu minti, nu fii lenes”.
Pe insula Taquile, ce a facut parte pe vremuri din Imperiul Inca, se gasesc si acum ruine incase. A fost una dintre ultimele parti de Peru care a capitulat in timpul cuceririi spaniole. Sub dominatia acestora, oamenilor de aici li s-a interzis portul traditional si au fost nevoiti sa il adopte pe cel rural spaniol, pe care inca il mai poarta si astazi. Aceasta insula lunga si ingusta a fost folosita ca inchisoare in timpul colonizarii spaniole. In 1970 a devenit insa proprietatea oamenilor care o locuiesc, adica a taquileñilor de astazi.
Peisajul este arid si bolovanos, cu pamant uscat, de culoare rosie. Urcam cateva pante inalte pana ajungem la o mica carare ingusta ce inconjoara insula. O urmam in sir indian, oprindu-ne pe rand sa facem fotografii. Imaginea splendida, ca de pe alte lumi, aproape iti taie rasuflarea. De la inaltime vedem apele albastre ale lacului pierzandu-se la orizont. Dupa care cararea patrunde in interiorul insulei. Aici este strajuita de o parte si de alta de gramezi de bolovani pusi unul peste altul, in chip de gard. Dincolo de acesta, cateva oite jerpelite scormonesc prin pamantul arid in cautare de smocuri de iarba. Mai incolo, o cultura pipernicita de bob, cu pastai asemanatoare celor de mazare. Peste tot, arbustii de cantuta isi leagana clopoteii florilor rosii in adierea usoara a vantului.
Nu peste mult timp ajungem la destinatie, un frumos popas turistic situat in varf de deal. Tufe de flori galbene si portocalii cresc lipite de gardul de piatra al restaurantului. Se aud rasetele vesele ale unui grup de turisti asezati afara, la mese. Suntem intampinati de nativi ai insulei, imbracati in straie traditionale. Barbatii poarta pantaloni negri, camasi albe si veste negre, scurte, iar in picioare sandale negre de plastic. Peste mijloc sunt incinsi cu braie late, viu colorate. Cu totii poarta pe cap caciuli cu moturi lungi, despre care aveam sa aflam ca au semnificatii aparte, dupa felul in care este purtat motul: dat pe spate, pe dreapta sau pe stanga.
Suntem invitati sa ne asezam pe niste banci de lemn sa ascultam explicatiile lui señor Victor, un barbat mai varstnic, dar inca in putere, traduse in engleza de catre Dulio. Señor Victor ne va arata cum fabrica locuitorii insulei sapun din frunzele unui arbust al carui nume imi scapa acum. Intr-un bol mare de lemn striveste aceste frunze cu o piatra rotunda, pana obtine o pasta verde peste care toarna apa. Se face acolo o spuma alba si in acesti clabuci spala in fata noastra, demonstrativ, o bucata de tesatura. Tot el ne explica semnificatia pozitiei motului caciulilor la barbati: un barbat casatorit va purta intotdeauna motul pe spate. Un burlac va purta motul pe stanga iar un barbat ce a fost parasit de femeia lui il va purta pe partea dreapta. Nu pot fi sigura de exactitatea acestor informatii, a trecut mult timp de atunci si e posibil sa fi inversat dreapta cu stanga. Cert e ca acestea sunt cele trei semnificatii profunde ale motului caciulilor barbatesti taquileñe.
Suntem apoi invitati la dans. Un grup de barbati inarmati cu instrumente muzicale de suflat, asemanatoare naiului s-au adunat in centru. Unul poarta in brate o toba enorma pe care o loveste ritmic cu un bat de lemn. Femeile si barbatii formeaza un cerc si incep sa se roteasca in ritmul muzicii, lovind usor cu picioarele pamantul prafos. Una dintre femei, mai indrazneata, se duce la Eugen si il ia la dans. Ce distractie pe capul nostru sa il vedem pe Eugen invartit dintr-o parte in alta de acea femeie micuta si sprintena, ce nu ii acorda partenerului ei nici o clipa de ragaz. N-am putut insa sa ma bucur prea mult de priveliste caci un baietel de vreo 12 ani vine la mine si ma ia de mana sa ma prinda in dans. Asa ca iata-ma si pe mine topaind cu foc, alaturi de Manuela, adusa si ea de un alt baiat in cercul dansatorilor. Cred ca cei de pe margine s-au amuzat copios pe socoteala noastra!
E vremea pranzului si o data dansul incheiat intram in restaurant sa mancam. O racoare placuta ne intampina inauntru. Sala e foarte curata, cu doua randuri de mese lungi, acoperite cu fete brodate cu diverse motive locale in rosu, alb, negru si maro. Pe mese sunt asezate din loc in loc vaze scunde cu flori proaspete, din acelea care cresc la intrarea in restaurant. Pranzul consta din pastrav la gratar, adus pe o farfurie ea insasi in forma de peste, alaturi de orez, doi cartofi fierti, o felie de rosie si una de lamaie. E absolut delicios si ne pica tuturor foarte bine, la mijlocul unei zile atat de incarcate de impresii noi si de efort fizic.
Vizita noastra pe insula Taquile se apropie de sfarsit. Coboram pe o carare abrupta spre locul in care ne asteapta “La Sonrisa Del Lago” sa ne duca inapoi la Puno. Drumul de intoarcere, de aproape trei ore, il parcurgem mai mult in tacere, in torsul regulat al motorului vaporului. La inceput, suntem cu totii adunati pe puntea de sus. Dar cum soarele asfinteste si isi face din ce in ce mai mult loc racoarea, cei mai multi se scurg in cabina de jos, la caldura. Ramanem sus doar eu cu Eugen si ne lansam in discutii diverse. Despre Canada, despre Romania, despre viata in general. La un moment dat ni se alatura si Marius si discutam asa toti trei, zgribuliti in curentul rece al unei zile ce se apropie de sfarsit.
Seara isi coboara cortina albastra peste lac. In departare, la tarm, clipesc in intuneric luminile orasului Puno, ca o ploaie de licurici cazuta peste lume.