Regatul Muntilor Vecini cu Cerul

Nepal. Tara in care domnesc regii muntilor. Locul in care uriasii de piatra ai Pamantului sunt la ei acasa.

Dorinta de a ma afla aici nu mi-a atins inima decat in urma cu cativa ani. Insa o data ce m-a cuprins a fost o valvataie care nu mi-a mai dat pace. Si iata-ma acum in Besisahar, o mica asezare la poalele Himalayei, de unde vom incepe faimosul Circuit Annapurna, care ne va purta pe drumuri de munte doua saptamani incheiate. E dimineata zilei de 11 Octombrie 2011, dimineata care a inceput pentru mine in latraturi de caini si coruri ragusite de cocosi. E ora trei si jumatate si incepe sa se crape de ziua. M-am trezit suprinzator de odihnita, optimista si gata de drum. Am aprins lumina si stau in mijlocul patului si mananc biscuiti, neavand altceva mai bun de facut.

Pe la ora sase, cand lumina diminetii da nastere unei zile noi, cobor in sala de mese. E pustie, cu exceptia proprietarului ce motaie in dosul unei tejghele ce constituie micul magazin al pensiunii. Marfa e aceeasi ca in toate locurile de pe traseu, cum aveam sa constatam mai tarziu: bomboane, biscuiti, bare de ciocolata, apa imbuteliata, Fanta, Pepsi si cateva articole de cosmetica, trebuincioase calatorului plecat de un timp mai indelungat de acasa. Il rog sa imi aduca o cafea si el dispare indatoritor in bucatarie sa mi-o prepare, de unde revine curand cu doua ibrice de metal, unul cu cafea fierbinte si celalalt cu lapte cald. Foarte buna cafeaua combinata cu laptele proaspat acoperit de o pelicula de caimac, ce ma duce cu gandul la casa bunicilor si la cana cu lapte cald si spumos pe care o primeam dupa ce bunica mulgea vaca. Incet, incet pensiunea incepe sa se trezeasca si turistii sa coboare in sala de mese. Urmaresc cu privirea si ii observ pe membrii familiei ce tine acest mic hotel, cum se agita indatoritori pe langa noi, sa ne faca pe plac. Mama, o femeie inca frumoasa, impodobita cu nenumarate bijuterii colorate e bucatareasa casei, fata lor, adolescenta, ne aduce mancarea si ne serveste la masa, iar tatal supravegheaza totul din spatele tejghelei. Ii admir mamei numeroasele bratari rosii de plastic care ii incarca mainile si pe care le-am observat si la alte femei nepaleze. Rade multumita si ma trezesc cu ea, la plecare, ca imi daruieste 6 bratari asemanatoare, ca amintire. Acest gest cald si neasteptat imi merge drept la inima si simt inca o data ca oamenii acestor meleaguri sunt buni si primitori.

Pornim la drum. Ore in sir mergem sub un soare coplesitor, traversam rauri repezi, strabatem mici asezari, parcurgem drumuri de tara pe care din cand in cand trec in salve de praf autobuze hodorogite, ticsite de oameni ce calatoresc pana si deasupra lui, claie peste gramada. Peisajele sunt incantatoare, verdele fraged al lanurilor de orez insoteste constant traseul nostru. Grupul nostru e format din noua persoane si suntem insotiti de doi ghizi, Nishan si Ganga. Tovarasii mei de drum sunt: Marius, Ovi, Adi, Ozzy, Violeta, Traian si Andrew care locuiesc in Canada, ca si mine, si Dan, din Romania. Bagajele ne sunt carate de 5 serpasi, oameni foarte blanzi si senini, care desi nu vorbesc engleza, comunica cu usurinta prin priviri, zambete si gesturi. Sunt aici pentru noi, cu noi, si am ajuns sa ii indragesc pe acesti oameni de o caldura surprinzatoare.

In prima seara poposim in Bahundada, sat situat la o altitudine de 1300 metri. E harmalaie mare de copii ce se fugaresc voiosi pe ulitele pline de praf. Ozzy incepe sa scoata din rucsac, ca din jobenul unui magician, multime de mici jucarii, carti, caiete si creioane colorate. Copiii il inconjoara de indata, il coplesesc cu manutele intinse, care mai de care sa ajunga la aceste comori atat de rare in lumea lor.

Hotelul nostru se afla cocotat pe o culme si sub priviri se defasoara imaginea minunata a unei vai inconjurate de coline terasate, acoperite cu lanuri de orez. Conditiile de cazare sunt rudimentare. Camera mea, aflata la etaj, e o mica ghereta cu pereti de lemn si podea de lut. Mobilierul consta din doua paturi inguste si o mica banca cioplita de lemn. Desigur, baia comuna e undeva pe afara si tot afara exista o chiuveta cu un ciob de oglinda. Micul coridor neluminat prin care ajung in camera are o dusumea subreda de lemn acoperita cu rogojini. Pasesc pe ea cu grija de teama sa nu se rupa cu mine si sa ajung la parter. Peretii camerei sunt foarte subtiri si in noapte se aud din toate partile sforaituri violente. Ne retragem la culcare la 7:30, caci de aproape o ora s-a lasat aici intunericul. Maine ne sculam la ora sase, servim micul dejun si o luam din loc.

Adorm de indata ce ma bag in sacul de dormit dar ma trezesc cu noaptea in cap. In jur se aud grohaituri furtunoase, dar oricum nu mai pot dormi. Treaza, astept cu ochii in tavan rasaritul de ziua. Aceasta a doua zi mi se pare tare obositoare. Din nou mergem ore in sir pe drum accidentat si bolovanos. Urcam si coboram, insotiti necontenit in calea nostra de raul Marsyangdi, cu apa de un albastru pal, pe alocuri tumultoasa si extrem de rece. Ziua e foarte fierbinte si incep sa simt greu oboseala si povara rucsacului burdusit. Dupa amiaza ajungem in Chamje, localitate situata la 1430 metri altitudine. Chamje este o adunatura de cateva pensiuni inghesuite una langa alta. Are si ea viata ei, desi atat de mica. Aseara, o femeie trupesa cadelnita cei 20 de metri de ulita ai satului. Un grup vesel de copii se amuza pe socoteala unui batran firav, probabil “prostul satului”. Lui ii placea insa, desi copiii il imbranceau in joaca si radeau de el. Ii fugarea, facea grimase, ba la un moment dat si-a dat pantalonii jos in rasetele cristaline ale copiilor.

Nu departe de hotelul nostru se gaseste o vale adanca si un perete stancos gigantic. Din vale se aude uruitul constant al unui rau furios ce curge grabit la vale. E fundalul sonor al acestei mici asezari. Pe ulita sunt doua toalete care probabil deservesc tot satul. Mare mizerie si saracie! Gunoaiele sunt aruncate peste tot, din nefericire nu exista respect pentru munte in aceste locuri.

Ieri m-am dus la culcare devreme, caci nu e nimic de facut aici, cand cade intunericul. E 5:30 dimineata acum, si ca de obicei sunt treaza. Am coborat in incaperea mare de la intrare unde este locul in care se petrec toate: e holul pensiunii, magazinul cu marfa obisnuita, sala de mese si de asemenea un loc unde se doarme. Pe lavitele care au servit aseara turistilor sa stea la masa dorm acum doi localnici. Intr-un colt, pe o alta, o tanara nepaleza, tocmai trezita, se uita somnoroasa in jur. In fundul camerei dau cu ochii de saltele si perne asezate pe jos, unde dorm membrii familiei ce intretine pensiunea.

Din spate ma surprinde o voce prietenoasa: ”Hey, Romanian friend, how are you?” E un tanar britanic ce face acelasi traseu ca si noi, impreuna cu prietena lui. I-am intalnit in aeroport in Delhi, asteptand avionul spre Kathmandu. A intrat atunci foarte natural in vorba si m-a intrebat ce limba vorbim intre noi, caci e frumoasa si seamana mult cu italiana. Ma bucur sa ii revad si sa stam de vorba: “Ce mica e lumea pe acest traseu!” Si ce frumoasa e camaraderia intre cei care il parcurg.

Beau o cafea fierbinte, neagra cu zahar. In jur a inceput agitatia. Un barbat ce dormea pe lavita din fata mea s-a trezit, si-a verificat telefonul celular si a parasit locul. La fel si celalalt, ce dormea cap la cap cu primul. Telefonul celular a fost pentru amandoi intaiul gand, desi aici nu ajunge semnalul. E primul loc din acest circuit unde suntem rupti de lume. Si e surprizator ca, cu toate lipsurile din jur, tehnologia a patruns si aici.

Se lumineaza de ziua. De spalat ma spal la singura chiuveta existenta. In rest, sunt toalete ca peste tot, cu un WC turcesc si un dus in aceeasi incapere, de aceea pe jos e mereu umezeala si murdarie. Cei doi noi prieteni britanici, mai matinali ca noi, si-au impachetat lucrurile si au plecat. Ma plimb pe afara in aerul rece si invigorator al diminetii. Pe strada, un barbat stropeste cu apa si da cu o matura incropita din crengi uscate.

O data cu lumina zorilor, grupul nostru coboara la masa. Mancam din nou un mic dejun indestulat, cu oua prajite, chapati (un fel de lipie ce constituie painea nepalezilor), branza de iac ce arata ca sapunul de rufe, si paine tibetana, asemanatoare gogosilor noastre. Dupa care ne luam rucsacii in spinare si iar la drum!

Si aceasta a treia zi mi se pare anevoioasa. La capatul ei ajungem si innoptam in Dharapani, o asezare mai mare situata la 1960 de metri altitudine. Nici aici nu exista semnal telefonic si plec cu telefonul prin prejur sa il caut, doar-doar pot trimite mesaje la cei de acasa. Spre norocul meu, il gasesc nu departe de guest house-ul la care suntem cazati. Stau pe marginea drumului, cocotata pe un bolovan si scriu un SMS, cand un magar negru ca smoala, dintr-o turma ce trecea pe acolo, se opreste curios, foarte aproape, sa vada ce fac. Mi-a cam sarit inima din loc cand m-am trezit deodata masurata cu interes de un animal oaches si smolit protapit chiar in fata mea. M-am foit nelinistita, dar proprietarul turmei a venit fuga din spate, strigand, si l-a readus la ordine pe curiosul dobitoc. Saracii de ei, magarii, cu ce poveri grele merg incarcati pe drumuri bolovanoase si cu pante repezi! I-am tot intalnit in cale. Unii sunt foarte dichisiti, poarta pompoane colorate la gat si clopote mari.

In noaptea ce urmeaza ma trezesc in miezul ei fara sa stiu unde ma aflu. Privesc aiurita in jur in timp ce mintea cauta cu disperare sa ma localizeze. Ma dor acut muschii picioarelor si mai ales ai talpilor, imi e rau si la un moment dat camera incepe sa se invarta cu mine. Traiesc lungi momente de panica la gandul ca nu voi face fata acestor conditii aspre si efortului fizic. Numai trei zile s-au scurs de cand am inceput circuitul si iata ca ma simt sfarsita si epuizata de puteri. Ce ma fac? Cum sa continui? Cum insa sa nu continui? In noapte, toate aceste ganduri si intrebari aiuritoare se exacerbeaza si imi amplifica nelinistea. Recad dupa un timp intr-un somn adanc si ma trezesc la ora trei dimineata mult mai linistita si optimista. Nu mai simt dureri musculare iar ingrijorarile mele au pierit o data cu negura noptii.

Noua zi, a patra pe acest traseu, e de-a dreptul splendida. Parcursul mi se pare usor, urcam mult si abrupt dar sunt si portiuni in care drumul larg, semanand cu drumurile forestiere de prin muntii si padurile Romaniei au panta lina si prietenoasa, iar peisajul din jur e ca decupat din documentarele de la National Geografic. Strabatem o padure de conifere si rododendroni uriasi, lasam in urma cascade spumoase ce tasnesc din stanca, traversam din piatra in piatra ape repezi de munte si parauri line. Varful masivului Annapurna II incepe sa se arate privirii, distant si cu crestetul acoperit de nea.

Incep sa apara mici monumente si constructiile albe, ca niste movile rotunjite, ale templelor buddhiste, numite stupa sau chorten. Drumul e pe alocuri impartit in doua de zidurile lungi si scunde ale rotilor de rugaciune, (Mani wheels). Nishan ne invata sa trecem pe partea stanga a lor si sa le atingem doar cu mana dreapta. Rotile de rugaciune trebuie intotdeauna invartite in sensul acelor de ceasornic pentru a genera energie pozitiva si a il proteja pe cel care le invarte. Fiecare dintre aceste roti are inscrisa pe ea in sanscrita mantra “Om Mani Padme Hum”. Se spune ca in cele 6 silabe ale ei (Om Ma Ni Pad Me Hum) este cuprinsa intreaga invatatura a lui Buddha. Adevaratii practicanti recita in gand aceasta mantra si se concentreaza adanc in timp ce le pun in miscare. Noi le-am invartit mereu in trecere, ca in joaca…

A patra noapte o petrecem in Chame, la o altitudine de 2670. Potala Guest House, locul in care ne cazam, ofera o acomodara superioara tuturor pensiunilor de pana acum. E frig. Deja am trecut la doua perechi de pantaloni si pullover gros. Camera mea are 3 paturi si 3 ferestre care dau spre vest. Din departare, ma saluta distant Annapurna II, stapan peste aceste tinuturi. Stau in pat, sprijinita intre doua perne si infofolita in sacul de dormit. Tocmai am facut o baie cu apa calda de la boiler si atat trupul cat si mintea imi sunt inviorate. Aici exista semnal telefonic si am trimis mesaje acasa din camaruta mea ce priveste drept in ochi de pe unul din geamuri, masivul Annapurna II. Sunt atat de departe de ei, cei dragi…daca zabovesc cu gandul la distanta dintre noi ma cuprinde o neliniste ce ma ameteste.

Cina e joviala si insufletita. Incercam sa ne veselim ascultand muzica de la micul meu iPod ce scoate sunete subtirele si pe care il bagam intr-un pahar de bere ca sa se auda mai tare. Dansez Zorba cu Ozzy, asa cum suntem, in bocanci butucanosi ce ne incomodeaza miscarile. Porterii se prind si ei in dans, la toti le place foarte mult muzica. Ram, cel mai in varsta dintre ei, isi unduieste trupul uscativ si isi misca mainile aproape cu gratie. Aceleasi maini care cara poveri ancombrante si grele in timpul zilei.

In urmatoarea zi, dupa numai trei ore de drumetie usoara ajungem in Pisang. In aceste locuri toamna incepe sa apara in frunze si in lumina aurie a dupa amiezii. Totul aici e la scara atat de mare, peretii muntosi sunt imensi si plini de grandoare incat iti vine sa li te inchini cu veneratie. Printre ei te simti ca un pitic in tara uriasilor. Un fir trecator de nisip intr-o vasta eternitate.

La aceasta altitudine de 3300 de metri e deja frig. Bate un vant foarte rece ce iti ingheata sangele in vine. Ma gandesc la oamenii ce locuiesc aici, la inaltimi, si ma intreb cu seriozitate daca ei stiu, zi de zi, in ce zi a saptamanii se afla. Sau poate ca acest lucru nu e important pentru mersul vietii lor. Importanta e trecerea anotimpurilor, mai putin a zilelor sau a anilor.

Nepalezii sunt mici si firavi, cu pielea intunecata, iar unii au trasaturi usor mongoloide. Multi copii sunt tare frumosi, insa toti sunt murdari, cu mucii in gura si imbracati in hainute rupte si ponosite. Alearga veseli si nesupravegheati pe ulitele satelor. Nu cer niciodata nimic si mai multi dintre noi am cumparat cateva pungi de bomboane de la o pravalie pe care le-am impartit copiilor intalniti in cale. Unde merg acesti copii la scoala? Dar este oare scoala obligatorie aici? Ii pun aceasta intrebare lui Ganaga si imi raspunde ca in Nepal doar 5 clase sunt impuse si ca in satele de munte multi oameni sunt analfabeti.

La pranz ne oprim pe o terasa de lemn inundata de lumina si caldura soarelui generos de dupa-amiaza. Ni se spune ca aici se gaseste cea mai buna placinta de mere de pe traseu asa incat, pe langa lunch, majoritatea comandam si o felie de placinta. Ca peste tot pe unde mancam, trebuie sa asteptam cam o ora pana mancarea este gata. Cu fiecare ocazie mancarea ne e preparata pe loc, deci e intotdeauna proaspata. Simtim insa lipsa acuta a legumelor si fructelor care sunt foarte greu de gasit pe aceste cuprinsuri. Pana acum, din loc in loc, baietii au cumparat cate o varza ofilita dibuita prin bucatariile restaurantelor la care am poposit. Marius a decojit-o de frunzele exterioare, murdare si blege, si a taiat-o in bucati sa ne infruptam cu totii. Am mancat-o cu sare si cred ca niciodata nu am apreciat varza asa cum am facut-o in acest circuit.

Ma inteapa pe gat o insecta nesuferita si de la masa vecina doi turisti imi sar in ajutor si ma doftoricesc cu alifii. Patru din grupul respectiv sunt doctori. Numerosi turisti strabat cararile Annapurnei. Majoritatea sunt europeni, cu preponderenta francezi, spanioli si rusi. Surprinzator pentru mine e faptul ca multi sunt de-a dreptul in varsta pentru astfel de aventuri, se invart undeva pe la 60 de ani si trebuie sa recunosc cu admiratie ca am mai invatat o lectie. Esentiala e flacara ce arde inauntru si atata timp cat spiritul ramane tanar, insufletit si curios, corpul il va urma intotdeauna.

Alaturi de turisti, carausi supraincarcati cu poveri urmeaza drumul muntelui. Fie ca ne cara noua bagajele sau marfa care alimenteaza magazinele din asezarile de pe traseu, incarcatura din spinarile lor e istovitor de grea. Isi sustin poverile cu namlo-ul, o banda textila ce se sprijina de frunte. Unul dintre ei a cazut in mijlocul drumului, cu toata povara prinsa in spate. Turistii din preajma s-au grabit sa-l ajute, caci era imobilizat si nu se putea ridica singur.

In ziua ce urmeaza, de la Pisang la Manang (3540 m), calea ne poarta pe un taram de o frumusete stranie. Trecem printre piscurile acoperite de ghetari si zapada ale Annapurnei. A fost o drumetie sprancenata de 8 ore, dar cu siguranta cea mai desfatatoare de pana acum. In mica asezare Braka ma opresc pentru cateva minute cu Marius si Dan si cumparam de la o brutarie un corn cald cu crema dulce, placinta cu mere si tort de ciocolata pe care le mancam asezati la marginea drumului. Un caine mare si bun sta tolanit la soare si ne priveste, probabil ii e si lui pofta de un pic de placinta. Ma duc langa el si ii intind o bucata. Se uita la mine cu ochi mari si duiosi, o miroase fara interes si nu o manaca, nefiind probabil obisnuit cu astfel de fineturi. Fiecare satuc are cainii lui, toti blanzi si prietenosi.

In apropiere de Manang intram pe un platou ravasit de vanturi aspre si reci. Turme izolate de iaci pasc netulburate iar un calaret cu trasaturi mongoloide trece in galop pe langa noi. Imi aduc aminte de povestile pe care le citeam cand eram copil, despre stepele vantoase ale Mongoliei, traversate in galop de calareti cu caciuli de blana ce se pierdeau in departari. Desi Mongolia e atat de departe, imaginea din fata ochilor imi evoca acele povestiri si se suprapune cu imaginatia mea de copil ce traia cu intensitate povestile fantastice pe care le citea.

Ca sa ne mai omoram timpul, Marius propune in gluma sa compunem un imn al iacului. Incep:

Imnul Iacului

Iacul paste flescait

In decorul linistit.

Iacule, Maria Ta,

Ce ti-as trage o nuia!

Dar cum Marius se grabeste sa protesteze, nefiind de acord cu violenta fizica – hi, hi!, nici eu nu sunt, dar a fost singura rima ce mi-a venit in graba - o iau de la capat:

Imnul Iacului

Iacul paste flescait

In decorul linistit.

Iacule, Maria Ta,

Toata ziua ai manca!

Mare esti, cu blana deasa

Nimeni n-ar putea s-o teasa.

Esti urat, dar mi-esti simpatic

Caci esti tare enigmatic.

Iacule incornorat

Ce traiesti insingurat,

Ici in munti esti domnitor

Peste tot stapanitor!

In Manang ramanem doua nopti, pentru aclimatizare. Suntem cazati la Yeti Hotel si minune!, camera mea are baia proprie. Dupa conditiile de pana acum mi se pare ca stam intr-un hotel de lux. Am facut si dus cu apa calda, aproape fierbinte, si mi-am spalat si cateva haine, imbacsite de praful drumului.

Sala de mese se gaseste la etajul doi si e cald inauntru, caci in bucatarie arde foc de lemne. Au aici cappuccino, care spre surprinderea mea, e chiar foarte bun. Stau singura la o masa si scriu iar din cand in cand imi pierd privirea in departari, acolo unde domnesc muntii peste cele pamantesti. In geamuri se aude batand vantul pustiului. Un baiat nepalez matura pe jos si ingana un cantecel local. E o pace adanca si liniste pura in jur, ca si cand roata timpului s-ar fi oprit si nimic nu are importanta decat locul acesta si clipa prezenta. Cine sunt eu cea adevarata? Persoana ce acolo departe, in lumea in care imi duc existenta, traieste in centrifuga nestavilita a civilizatiei mereu grabite, sau fiinta de aici si acum, in sufletul careia si-a facut loc tihna si serenitatea? In viata mea de pe celalalt taram traiesc putin, in faramele de timp in care reusesc sa ma caut, sa ma regasesc si sa-mi pun intrebari. Pe taramul acesta m-am reintalnit cu mine insami, m-am privit adanc in ochi si am zambit. M-am oprit din goana si fara tagada, simt ca exist. Acum si aici sunt doar eu, cea reala si limpede, prinsa in aceasta secunda imaculata a infinitul temporal.

In dimineata urmatoare urcam cu totii pana la 4000 de metri in jurul Manangului, pentru aclimatizare. Dan culege trei flori de colt si mi le daruieste. Le pun la presat in buzunarasul carnetelului meu drag si le voi pastra ca amintire a muntilor Himalayei pe care am avut privilegiul sa ii strabat.

Noaptea urmatoare o petrecem in Yak Kharta, la 4020 de metri altitudine. In acest loc friguros si neprietenos locuiesc vreo 20-30 de suflete. Singura sursa aparenta de apa a asezarii e un furtun slinos in mijlocul drumului, din care tasneste continuu apa rece ca gheata. Viata se scurge greu, fara ornamente, aici in creierii pustii ai muntilor. Un copilas de vreo 2 anisori, foarte murdar si infofolit se juca cu o periuta de dinti pe singura ulita a satului. Familia lui locuieste intr-un cort mizer, asezat intre doua case. Marius a cumparat de la unica pravalie a satului un pachetel de biscuiti si i l-a oferit copilasului cu periuta de dinti. Acesta s-a bucurat tare mult de cadoul primit si a alergat imediat in cortul lui sa il arate parintilor. A iesit de acolo insotit de un ghemotoc si mai mic si la fel de murdar, probabil fratiorul lui. De la aceeasi pravalie am cumparat doua batoane de ciocolata pe care le-am impartit cu cativa din grup, anuntandu-le vesela: “Uitati niste ciocolata expirata din martie!” Dupa care am mancat bucata mea cu mare pofta. De unde la inceputul calatoriei ma uitam cu grija pe toate aceste mici produse cumparate in cale daca sunt sau nu in termenul de garantie si am refuzat sa cumpar o ciocolata ce expira in Octombrie 2011, luna in care ne aflam, acum imi arunc ochii pe data de expirare mai mult din curiozitate, caci putin imi mai pasa. E o alta lume, o alta existenta aici.

E foarte frig la aceasta inaltime. Desigur, camerele nu sunt incalzite si trebuie sa ne imbracam gros, cu multiple straturi de haine. Sala de mese e o incapere spatioasa cu ferestre pe trei laturi. Soarele bate in ele si e singurul loc in care pentru cateva ore este cald si bine. Un mic difuzor e agatat deasupra usii ce da in bucatarie si uimitor, din ea se scurg ritmuri vestice moderne. Un tanar cu dinti surprinzator de albi si cercei de metal in ambele urechi ne zambeste larg din cadrul usii, incantat de muzica pe care ne-o poate oferi aici. Ne priveste intens, cu simpatie si curiozitate. Ozzy fotografiaza amuzat o tulpina firava de marijuana pusa la crescut intr-o cutie mare de conserva. Il intreb pe baiatul cu muzica daca o creste ca sa o fumeze dar el se hlizeste si imi raspunde prin semne ca nu.

Ne distram tare mult cu Ozzy. E un spirit vesel si liber, mereu pus pe şotii. Cateodata rad de ma doare burta la glumele lui. La un moment dat cineva intreaba unde e Ganga, ghidul nostru. Ozzy raspunde pe data: “Ganga si-a luat Nissan-ul si-a plecat!” (Nishan, numele celuilalt ghid al nostru se pronunta la fel cu marca masinilor Nissan). A fost mare veselie in grupul nostru.

In ziua urmatoare ajungem in trei ore in Thorong Pedi, ultimul popas inainte de trecerea pasului. Suntem aici la 4540 de metri altitudine. Locul e suprapopulat cu turisti care vor traversa a doua zi, ca si noi, punctul cel mai inalt al acestui traseu: Pasul Thorong-La, aflat la 5416 de metri inaltime. Simt importanta si solemnitatea acestor ore inainte de hopul cel mare. Sunt foarte ostenita si de-abia astept sa se sfarseasca urcusul care m-a drenat de puteri atatea zile in sir.

Ma culc imbracata cu doua straturi de haine, astfel incat la trezire sa-l adaug pe al treilea si sa o pornesc la drum fara alte artificii sau pasi intermediari. Noaptea e scurta, ne trezim la 3 si jumatate dimineata, naclaiti si cu mintea goala de oboseala. E foarte frig si un negru desavarsit. Purtam cu totii pe frunte lampi ce clipesc in noapte ca niste mici licurici. In recele aspru al intunericului incepem sa urcam din greu peretele stancos la adapostul caruia isi duce marunta existenta asezarea care ne-a gazduit pentru cateva ore. Sunt din start coplesita de o extenuare ce ma apasa ca plumbul. E o senzatie traita, prea bine cunoscuta tuturor celulelor corpului meu de anul trecut cand am urcat muntele Kilimanjaro. Sunt furioasa pe mine si in halucinatia oboselii ma intreb continuu, obsesiv, de ce ma supun singura unor astfel de experiente, unor astfel de dificultati de-a dreptul inutile. In lumea mea, lasata departe, altii stau la caldura acum, se desfata in paturi moi si calde, se afla la o cafea cu prietenii, sau intr-un birou curat in fata unui calculator. Mie ce mi-a trebuit? Ce imi trebuie mereu? De ce simt nevoia constanta de astfel de trairi vii, de ce ma roade dorinta de a pleca in lumi indepartate, de a experimenta senzatii pe care putini isi doresc sa le traiasca, de a-mi sfida limitele si a le impinge la extrem? “Uita-te la tine acum”, imi spun cu naduf. “De-abia te tarasti, de-abia mai respiri, esti intepenita de frig si iti tremura picioarele. E vina ta, asta ai vrut, meriti toata suferinta, tot chinul pe care il traiesti acum! Asa-ti trebuie!” Si-mi raspund singura, cu mintea invalmasita de ganduri sleite: “E ultima data! Promit. Promit. Promit.”

Dan merge mereu langa mine si ma linisteste din cand in cand: “Usor, Cami. Nu trebuie sa ne grabim. Sunt aici cu tine, cand om ajunge, om ajunge, nu e nici o graba.”

La capatul peretelui stancos se iveste o pensiune cladita lateral in munte. E plina de oameni, turisti dorm claie peste gramada pana si in sala de mese. Marius si Dan incep sa aiba grija de mine, ma ajuta sa ma despovarez de greutati si imi aduc un ceai fierbinte si dulce de lamaie. Suntem asezati la masa unor cupluri de francezi in varsta. Sunt foarte animati si glumeti si schimbam cateva cuvinte si rasete. Am invatat aici sa nu mai mai mir constatand ca si la 60 de ani poti veni in astfel de locuri, insa vitalitatea lor m-a facut praf. Uita-te la mine, sleita si fara vlaga, si uite-i pe ei plini de viata si cu un tonus de invidiat! Unde mai pui ca mai tarziu, pe traseu, ne-au depasit in tromba, atat barbatii cat si sotiile lor! Si erau plini de voie buna si in verva!

Cand pornim mai departe ma simt mai optimista si mai intremata. E tare dificila pentru mine povara orelor de mers in noapte, insa ea se risipeste brusc la nasterea zorilor. Pe de alta parte, frigul se inteteste pe masura ce urcam. Mainile imi sunt inghetate si imi trag o a doua pereche de manusi cu foarte mare greutate, din cauza degetelor intepenite. Vremea ne este totusi prielnica, cerul este senin si ajungem la pas in jur de ora 8:00 dimineata.

Thorong-La Pass, 5416 metri. Iata-ne, in sfarsit, aici. Locul e marcat de o invalmaseala de stegulete de rugaciune (prayer flags), mici bucati de carpa colorata, de forma dreptunghiulara, atarnate de sfori si fluturand in vant. Pe stegulete sunt scrise rugaciuni sau pictate imagini ce vor fi purtate de curenti si duse in lumea zeilor. E o forma traditionala buddhista de a binecuvanta imprejurimile si de a cere divinitatii noroc, fericire, prosperitate si viata lunga pentru locuitorii sai.

In jur, petece albe de zapada ne orbesc privirile. Dan se imbraca in portul traditional romanesc pe care l-a adus de acasa si desfasoara tricolorul. Facem fericiti fotografii cu grupul si cu mormanul de prayer flags. Sunt mandra ca am ajuns si aici si pot sa spun acum, dupa ce iuresul noptii a trecut, ca nu ma voi opri aici. Cu orice ocazie, voi continua sa scotocesc pamantul acesta si departarile lui in cautarea raspunsurilor si a intrebarilor inca neintrebate. Da, e greu. Da, e altfel decat acasa, e de asemenea diferit de indolenta lancezita a vacantelor petrecute intr-o statiune la ocean. Si da, e incomod, adesea neplacut si obositor. Dar atunci, de ce ma simt aici atat de intens fericita? De ce pretuiesc atat de mult fiecare clipa din fiece zi petrecuta in astfel de locuri? De ce aici nu-mi paraseste niciodata fata zambetul acesta mare cat casa? De ce aceasta lumina in ochi? De ce ma simt eu atat de eu? Raspunsul vine singur, si e atat de simplu. Pentru ca aici traiesc cu adevarat. Pentru ca aici exist cu adevarat. Pentru ca traiesc si exist in stare pura, nealterata, fara automatisme si surogate.

M-am gandit asa: acasa, pe taramul celalalt, traiesc in “the matrix”. Da-mi o ora si o zi a saptamanii. Iti voi spune imediat unde sunt si ce fac. Mereu la fel, acelasi program predictibil, fara surprize sau mari schimbari. Dimneata, ora 7:30, de luni pana vineri. Suna ceasul. Ora 8:10. Cobor in bucatarie sa pregatesc micul dejun. Ora 8:40. O las pe Stephanie, fetita mea, la scoala. Ora 9:10 – 9:15. Opresc la Tim Horton’s la drive thru si-mi cumpar o cafea. Ora 9:20 – 9:25. Ajung la serviciu. In minutele urmatoare imi deschid calculatorul, apoi laptop-ul, imi verific e-mail-urile. Ora 12:30. Ies in lunch sa imi cumpar ceva de mancare. Ora 5:00 PM. Plec de la serviciu in graba spre casa ca sa ajung sa o iau pe Stephanie de la scoala inainte de ora 6:00 PM. Si asa mai departe. Daca cineva mi-ar scoate creierul as continua sa functionez ca un robot, fiindca tot acest program face parte dintr-un automatism pentru care nu ai nevoie sa gandesti ci doar sa fii. Sa fii, nu sa traiesti. Aceasta este explicatia nevoii de a ma rupe din cand in cand de matricea in care ne sunt fara voie inlantuite existentele. Trebuie sa fug, trebuie sa evadez ca sa simt ca sunt un om liber si ca am viata mea.

Deunazi imi spunea mama mea ca ei, parintii mei, au vizionat un film despre alpinisti si primele cuceriri ale Everestului. Si ca in film se mentioneaza ca alpinistii sunt niste fiinte foarte egoiste. Nu le pasa de sentimentele si temerile celor dragi, ce raman acasa cu frica in san pentru viata lor, atunci cand ei pleaca sa cucereasca inaltimi imposibile. Am contrazis-o imediat. Eu nu sunt alpinista, eu am urcat doar jumatati de munti, insa ma inchin cu admiratie si veneratie in fata celor care au facut-o pe deplin. Si nu e nici un pic de egoism in asta. I-am spus mamei mele ca sentimentul nu mi-e deloc strain: cei care pleaca sa urce muntii o fac pentru ca altfel nu pot sa traiasca. E o chemare izvorata din adancul fiintei lor darze, o nevoie ce nu le da pace. Sunt foarte constienti de riscurile drumului ales si stiu prea bine ca e cu putinta sa nu se mai intoarca. Si ca acea imbratisare data celor dragi inainte de plecare e posibil sa fie cea din urma. Dar nu pot face altfel, a ramane locului inseamna pentru ei o stingere a cutezantei spiritului, o moarte mai moarte decat trecerea in nefiinta.

De la Thorong-La urmeaza doar coboras. Drumul o ia constant la vale, sterp si abrupt. Muschii spatelui incep sa ma arda sub povara rucsacului greu. In fata, de gat, imi atarna aparatul de fotografiat care mi-e grozav de drag caci fotografia este o pasiune noua, in care m-am aruncat nebuneste in ultimele luni. Este o mare bucurie pentru mine, o patima datatoare de viata dar si un blestem in acelasi timp. Nu mai pot face nimic, nu ma mai pot duce niciunde fara aparatura fotografica care, pe masura ce o acumulez, devine din ce in ce mai incomoda si grea. Zile in sir am carat in rucsac doua obiective pe care nici macar nu am putut sa le folosesc in timpul zilei. Nu ai timp sa te opresti pe drum, sa scrutezi din ochi imprejurimile si sa schimbi lentila aparatului in functie de cerinte. A devenit clar pentru mine dupa cateva zile ca trebuie sa imi aleg in fiecare dimineata una dintre ele si cu ea voi face fotografii pe tot parcursul acelei zile. E un lux pana si sa te opresti in cale sa faci click-click. Cand ridici capul observi ca grupul a disparut in tromba si apoi, pune-ti picioarele la spinare sa-i ajungi! Nici macar nu pot folosi betele de drum, caci mainile imi sunt mereu ocupate de aparatul de fotografiat. Asa incat ele, betele, raman triste si inutile, agatate de rucsac in spate. Dupa cateva zile de umblat cu o povara apasatoare in spinare, Dan ma convinge sa imi impachetez cele doua obiective in sacul de dormit din geanta pe care o dau carausilor in fiecare dimineata. In felul acesta rucsacul devine un pic mai bland pentru umerii mei atat de incercati.

Iubesc sa fotografiez oameni. Nu oameni frumosi, ci oameni interesanti. Acei oameni ale caror imagini prinse in cadru spun o poveste. Sunt multe astfel de povesti acum in tolba cardurilor mele fotografice. Povestea fetitei cu caietele imprastiate pe o rogojina, incercand sa-si faca temele la umbra zidurilor casutei sarmane in care locuieste. Povestea barbatului in varsta din Besisahar, micut si pipernicit, ce tare si-ar fi dorit sa fie mandru si frumos si sa aiba o statura falnica, astfel incat sa innebuneasca femeile satului vazandu-l. Asa, rad toate de el si au ras toata viata. A ajuns acum batran sa nu aiba si el un suflet bun de femeie langa el, sa-i lumineze anii din urma. Povestea femeilor ce bat fasolea pe ulita, in aerul cald al diminetii…Povestea copilasului a carui singura jucarie este o periuta uzata de dinti si a fetitei cu gluga zmeurie, ce a facut ochi mari si uimiti cand a primit din senin doua bombonele. A ramas cu pumnutul intins si cu privirea petrecuta lung dupa noi… Povestea pruncului pe care tatal lui il invata sa urce pe cal si sa-l stapaneasca de la o asa frageda varsta. E tare speriat cum sta asa cocotat pe calul inalt si face eforturi sa isi stapaneasca lacrimile ca sa nu-si dezamageasca parintele cum ca n-ar fi curajos si de incredere. Povestea mamei ce-si poarta copilasul in brate, sub o umbrela colorata ce ii apara pe amandoi de soarele toropitor al amiezii. Povestea fetitei cu obrajii murdari si cu ochi ce reflecta un intreg univers, ce a imbracat astazi, pentru prima data, o rochita alba. Si multe alte istorii pe care aparatul meu de fotografiat le-a vazut mai bine decat mine. O viata intr-o imagine, o clipa intr-o viata. Am banuiala ca pasiunea pentru fotografie imi va fi un prieten drag atat cat voi trai.

Am mers ore in sir pana s-au ivit privirii casele orasului Muktinath. Ne aflam aici la 3800 de metri in altitudine. Hotelul la care am tras este mai mare si multe dintre camere au baia proprie. A mea nu are, asa incat fac un atat de ravnit dus cu apa calda la Dan si Marius, care au fost mai norocosi de data aceasta. Cand ies din baie cu prosopul infasurat ca un turban in jurul capului, numai ce il aud pe Dan: “Cami, hai aici sa ciocnesti cu noi!” Si toarna in trei pahare rom (caci vodka nu prea se gaseste pe aici) si Pepsi. E sarbatoare! (In ultimele zile barbatii din grup m-au corupt si sa beau cate o jumatate de pahar de bere la cate o masa. Mie nu-mi place berea dar trebuie sa recunosc ca in aceste conditii mi-a facut bine, e hranitoare si iti stinge usor setea.)

Sala de mese a hotelului nostru e mare si inundata de ritmuri muzicale nepaleze. Nu mai e nevoie de micul meu iPod, pe care, din pacate, l-am si pierdut pe undeva pe drum. Muzica se revarsa din doua boxe agatate pe zid si aici te simti chiar ca la discoteca. Comandam mancare din belsug. Eu cer un pui prajit care imi este adus sfaraind pe o plita de fonta montata intr-o tava de lemn. Nu pot sa mananc nici jumatate dar asta nu e niciodata bai. Nimic nu se arunca aici, impartim totul intre noi si cand nimeni nu mai poate lua nici o imbucatura tot se gaseste Andrew, care are un apetit grozav, sa curete farfuriile.

Dupa masa ne risipim la camerele noastre caci osteneala orelor trecute incepe sa se faca simtita. Ma spal pe dinti la o chiuveta aflata pe coridor (cu apa din sticla, desigur), cand numai ce il aud pe Ozzy din sala de mese: “Cami, aici erai! Hai la dans cu noi!” Ozzy si Adi ramasesera acolo cu cei cinci serpasi ai nostri si se pusesera pe dantuit! Nu scap de gura lor si ma infiltrez si eu in larma vesela ce incepe sa ia contur. Ram danseaza ca in transa, muzica parca il hipnotizeaza si il transpune in alta lume. Adi sta inca pe lavita si se uita in jur dar nu pot sa detectez daca privirea lui tradeaza amuzament sau doar apatie. Pe margine, personalul hotelului s-a oprit din trebaluit si se uita cu simpatie la noi. Simt ca sunt de nepretuit aceste clipe in care lumea noastra si a lor devine una singura, cand noi si ei suntem la fel, uniti prin muzica, dans, rasete si priviri complice. Printr-o usa deschisa se zaresc trei copii asezati pe jos in fata unui televizor batran. Se uita la desene animate dar mai arunca inspre noi ocheade curioase. Ma prind cu Ram si Ozzy in dansul fluturat al mainilor si pe rand, lasand timiditatea la o parte, ni se alatura si ceilalti. Il vad deodata pe Adi pleznindu-se cu palma de picior ca si cand ar fi luat o hotarare importanta si se ridica. “Oh, vrea sa plece, ii parem caraghiosi”, imi fulgera un gand. Surpriza! In loc sa iasa pe usa, Adi, care de obicei e mai sobru in felul de a fi, intra in valtoarea dansului nostru si incepe sa execute miscari de scena, de ne lasa pe toti cu gura cascata. Il cunosc de un timp pe Adi si am fost la mai multe petreceri impreuna. Dar credeti-ma ca niciodata nu l-am vazut sa danseze ca acum, in Muktinath, Nepal. Sa fi fost sentimentul de libertate? Ori aerul inaltimilor? Sau poate euforia reusitei? Nu am habar. Cert este ca ne-a lasat pe toti muti cu miscarile lui neasteptate, pe care serpasii nostri s-au grabit sa le imite.

In ziua urmatoare ne indreptam spre Marpha, localitate aflata mai jos de Jomson, unde se gaseste un aeroport micut, singurul in aceasta regiune. Peste cateva ore ne vom reuni cu cinci dintre prietenii nostri din Canada - Isabella, Cristi, Ivan (fratele lui Andrew) si fratii Tim si Matt - ce din motive de zile mai putine de concediu nu au putut veni cu noi pe tot traseul. Grupul lor zboara in dimineata aceasta din Pokhara in Jomson si planul e ca ne vom intalni cu ei in Marpha. Lucru care nu se intampla insa. Dupa o discutie agitata la celular, Ganga ne anunta ca zborul prietenilor nostri s-a anulat, din cauza conditiilor atmosferice nefavorabile. Lucrurile s-au schimbat, ei vor lua un autobuz si ii vom intalni a doua zi in Ghasa.

Ajungem in Marpha, unde case albe de piatra se insiruie intr-o rana de o parte si de alta a unei ulite in panta. Pe o tablita la intrarea in sat sta scris: “Marpha – Delightful Apple Capital of Nepal”. Mere…Ce dor imi e de fructe si ce mult le simt lipsa! Ah, ce as vrea sa mananc cateva, dar proaspete, nu in placinta la cuptor…

In Marpha e invalmaseala mare de turisti. Nu se gasesc camere libere la hotel si cand in sfarsit am obtinut undeva cazare am avut o strangere de inima cand mi s-a indicat camera mea, prima usa pe stanga chiar la intrare. Mi-am bagat capul sa cercetez interiorul si aproape am izbucnit in plans: era o hruba mica si intunecoasa, de forma triunghiulara, fara urma de geam. Aerul statut duhnea a praf. Era in fapt o incapere ce folosise nu demult ca depozit si in care era trantit un pat ce ocupa cea mai mare parte a ariei triunghiulare. In colt se afla un morman inalt de ceva, acoperit cu o patura puturoasa – nu se zarea prea bine din cauza luminii chioare a becului ce agoniza, strangulat de tavan. Nici nu am intrat. Am ramas protapita in cadrul usii, facand eforturi sa imi stavilesc lacrimile. Eram tare obosita. Muschii spatelui ma ardeau, ma simteam naclaita, murdara, fara pic de vlaga. Si aici va trebui sa-mi petrec noaptea?? Nu, nu, nu…Nu!

Am vorbit pe data cu Nishan si Gonga si mi-au dat dreptate: “Cami, hai cu noi, o sa iti gasim o camera la alt hotel.” Si am pornit cu ei prin Marpha, sa batem din poarta in poarta. Intr-un sfarsit mi-au gasit probabil singura camera libera din zona care pe de-asupra, printr-un noroc de-a dreptul orb, avea si baia proprie. Amandoi ghizii mei ingrijorati nu stiau cum sa ma lase singura acolo si sa plece inapoi la hotelul unde era cazat restul grupului. Ii lamuresc ca sunt foarte bine si nu am nici o problema sa raman aici, ne vedem a doua zi dimineata. Un pic mai tarziu ma viziteaza Ozzy si Dan, ma gasesc in sala de mese si le fac cinste cu vesnicul rom cu Pepsi. Dupa care raman singura.

In incaperea mare a salii ma aflu doar eu si trei turisti: un barbat tanar ce sta la o masa si citeste o carte la lumina unei lumanari si doi rusi ce poarta o discutie inflacarata in limba lor din care nu inteleg nimic. Asteptam sa ni se serveasca cina. Incaperea e iluminata confuz, totul in jur e acoperit de umbre. Se si ia curentul de cateva ori si dau o fuga pana in camera ca sa imi aduc lampa de frunte. Stau intr-un capat la o masa lunga si goala, beau un ceai de menta si nu fac nimic. Doar ma uit in jur si gandesc. “Sunt aici, in noapte, in casa unor oameni dintr-un sat pierdut prin Himalaya. Doua femei vrednice imi pregatesc cina in bucataria alaturata, asezate pe jos in fata unor cuptoare scunde de lut. Sunt aici, in noapte, si sunt singura. Sunt aici, in noapte, si sunt atat de fericita…“

Dupa cina din care nu am putut manca prea mult din cauza ostenelii, ma duc sa vantur putin prin magazinele din preajma. Cumpar doua mere mari si frumoase si ma intorc in camera mea unde le mananc cu deliciu.

In noaptea aceea ma trezesc si mi-e foarte rau. Mi-e capul greu si corpul nu raspunde la comenzi. Ma gandesc pentru prima data ca mi-e de ajuns si ca daca ma incapatanez sa continui voi cadea bolnava. Cand ma ridic cu greu din pat dimineata devreme, hotarasc sa imi las betele de hiking acolo. Despartirea de ele inseamna pentru mine mult mai mult decat gestul in sine.

In Ghasa ne intalnim si cu ceilalti 5. Am patruns deja in civilizatie, strabatem acum sosele sufocate de praf peste care hurducaiesc obosite masini si autobuze pline pana la refuz. Motociclete trec obraznice in tromba pe langa noi si ne invaluie si mai tare in colbul inecacios. M-am saturat de mers pe jos si pana sa ajungem in Pokhara, oras turistic la poalele muntilor, mai avem de petrecut pe drumuri trei zile si doua nopti.

In noaptea ce urmeaza si pe care o petrecem in Tatopani (1190 m) hotarasc brusc sa ma separ de grup, sa iau autobuzul si sa ma duc in Pokhara cu doua zile mai devreme decat prevazut. Sunt sleita, vlaguita si-mi e de ajuns.

Zis si facut. Dimineata, la micul dejun, ii anunt pe toti ca voi pleca spre Pokhara, aflat la 8 ore de mers cu autobuzul. Il vad pe Adi ca sta putin in cumpana, i-ar surade si lui ideea dar, mereu in cautare de cadre frumoase, se gandeste ca poate are ocazia sa mai prinda cateva fotografii bune pe drum. Violeta ar lasa totul balta si ar veni, caci e si ea satula de mers si pe de-asupra a facut si o reactie alergica la antibioticele pe care le-a luat pentru o infectie respiratorie. Insa Traian, prietenul ei, este de neclintit: daca au venit pana aici impreuna, vor face tot drumul impreuna. Deci voi parasi grupul doar eu, insotita de Kul, un ghid nou ce insotise grupul celor cinci noi veniti. Intre noi fie vorba, ma bucur mult ca voi pleca singura. Sunt o persoana sociabila si prietenoasa dar am ocazia de atat de putine ori sa petrec timp numai cu mine, incat am ajuns sa pretuiesc nespus aceste momente rare.

Impreuna cu Kul, care ma ajuta sa imi car geanta cea mare care pana acum fusese in grija carausilor, parasesc hotelul imediat dupa masa.

Ajungem in scurt timp in locul in care cateva autobuze obosite isi incalzesc salele ruginite la soare. In asteptarea plecarii, cativa localnici se inghesuiesc in singura incapere a unei casute darapanate fara geamuri, probabil oficiul autogarii cu o incercare timida de sala de asteptare. Kul dispare inauntru ca sa reapara curand fluturand victorios biletele noastre de drum. Intreb cand plecam si imi raspunde linistit, cu un zambet: “Oh, asta nu se stie. Autobuzul pleaca numai cand se ocupa toate locurile.” E aproape ora 9:00 dimineata si ma gandesc cu un soi de oboseala resemnata ca vom zabovi un timp pe aici. O recunosc la cativa pasi de mine pe Marie, o frantuzoaica intalnita in Thorong Phedi. Ma recunoaste si ea si vine la mine cu pasi repezi, bucuroasa de regasire. Imi spune ca se indreapta si ea spre Pokhara impreuna cu o alta tovarasa de drum intalnita de curand, frantuzoaica si ea. Autobuzul e gol dar intram sa ocupam din timp locuri. Curand isi mai fac aparitia Tom din Israel si Nicholas, din Marea Britanie, un adolescent desirat, entuziast si nelinistit.

Si asteptam. Pe masura ce trec minutele localnici incarcati cu bagaje voluminoase incep sa populeze spatiul stramt al autobuzului. Intr-un sfarsit, acesta se pune in miscare, greu si hodorogit. Soseaua serpuita, bolovanoasa si acoperita cu un praf gros si inecacios, e sapata intr-o latura a muntelui. De partea cealalta se casca haul. Nimic nu ne separa de el, nu exista parapet iar drumul este periculos de stramt si accidentat. Ma trec fiori cand imi arunc privirea in partea stanga si vad prapastia ce ne-ar inghiti intr-o clipita la cea mai mica neatentie a soferului. Ma uit in jur si vad ca nimeni nu pare sa observe pericolul care ne paste. Marie este absenta si priveste in gol, Kul sta cuminte si senin pe scaunul din dreapta mea, iar Tom si-a infundat urechile in niste casti uriase si asculta muzica. Pare iritat si pufneste din cand in cand, caci muzica lui interfera cu muzica pe care soferul a pus-o tare la difuzoare, pentru toata lumea din autobuz. Nepalezii au o singura melodie, repetata la nesfarsit in mai multe interpretari si variante. Pe drumul de la Kathmandu la Besisahar am ascultat-o in micobuz sapte ore. Am ajuns sa fiu obsedata de ea, iti intra perfid in piele, iti populeaza gandurile si tot ce faci devine acompaniat de acest caraghios fond muzical. E o lalaiala prelunga care, depinzand de interpretare, poate fi ori o tanguire, ori rock and roll. “Daca mai stau mult pe aici ma dilesc”, ma gandesc amuzata. Incerc sa ignor prapastiile si vaile adanci si printre hurducaieli, ma gandesc ca la capatul acestei calatorii voi fi in Pokhara, intr-o camera frumoasa de hotel si ca a doua zi dimineata ma pot lafai in pat atat cat voi dori, ca nu mai trebuie sa urc si sa cobor pereti muntosi, ca ma pot relaxa si pot face ce-mi pofteste inima.

Am calatorit asa, cu un batic la nas din cauza aerului prafos si irespirabil, patru ore incheiate. Din loc in loc, autobuzul se oprea si primea inauntru alti localnici din asezarile de pe drum. Ma uitam ingrijorata la multimea ce se pregatea sa dea buzna inauntru si ma intrebam unde o sa mai intre acei oameni, cu bagaje si copii in spatiul suprasaturat al autobuzului nostru. Dar intrau. Isi dadeau copiii pe sus, din maini in maini, spre capatul masinii, se inghesuiau intre ei si cumva isi faceau loc, tacuti si preocupati, cu priviri blajine si sterse. M-a impresionat altruismul firesc al acestor oameni truditi ai locurilor si m-am simtit rusinata de gandurile mele ingrijorate de comoditatea propriei persoane.

In localitatea Beni ar fi trebuit sa schimbam autobuzul, dar pentru ca in statie un barbat maruntel ne-a oferit un taxi, am profitat de ocazie si am negociat cu el pretul. “Taxiul” era o rabla de masina, mai in varsta decat mine cu cativa ani, dar ce lux nesperat! In afara de mine si Kul in masina s-a mai urcat o pasagera, o femeie intre doua varste, incarcata cu papornite. La inceput a trancanit plina de verva cu soferul, dupa care a adormit cu capul sprijinit de bordura masinii. Pe masura ce ne apropiam de Pokhara, drumul se largea si devenea mai putin accidentat, ba in unele locuri a aparut o incercare de astfalt. Mi-era foame si in afara de o ciocolata si doua portocale mici cat niste bilute, cumparate de la o fetita in statia de autobuz din Tatopani, nu aveam nimic de mancare. Mi-am impartit averea cu Kul si am savurat pe indelete partea mea, stiind ca o sa treaca ore lungi pana cand voi avea parte de o masa adevarata.

Drumul nu a fost lipsit de mici peripetii. La un moment dat, soferul opreste masina, scoate capul pe geam si lanseaza constatator o sudalma. Facusem pană la una dintre roti, nimic surprinzator pe astfel de drumuri. Linistit dar eficient, omul a scos din portbagaj roata de rezerva si a rezolvat problema, dupa care ne-am pus din nou in miscare. Peste cateva minute insa, masina a fost inconjurata de o gloata de copii intre 10 si 14 ani, ce strigau in limba lor neinteleasa pentru mine. Erau voci furioase, agresive si m-am speriat sa-l vad pe unul dintre ei venind catre masina pe partea pe care ma gaseam, cu un bolovan mare in mana. Am crezut ca vrea sa arunce cu bolovanul in mine si m-am grabit sa inchid geamul, insa intentia lui era sa blocheze cu el una din rotile masinii. Cateva minute am fost in imposibilitate de a ne continua drumul. Soferul striga enervat sa fie lasat sa treaca, copiii se imbulzeau in jurul masinii din ce in ce mai galagiosi si obraznici. Kul mi-a explicat ca cer bani ca sa fim lasati in pace, si asta din cauza ca ma zarisera pe mine in masina, fara indoiala o turista instarita. N-a fost usor sa scapam de micii huligani. Intr-un sfarsit au fost fortati sa se dea la o parte caci soferul, iritat, a apasat pe acceleratie, hotarat sa treaca peste ei. Si am pornit-o din nou, şontâc, şontâc pe drumul plin de hartoape si praf, spre promisiunea de civilizatie ce ne astepta la capatul lui.

Cand am intrat in holul hotelului “Tulsi” din Pokhara mi s-a parut ca pasesc in alta lume. Receptionera, o fata foarte draguta si amabila mi-a oferit o cafea fierbinte cu lapte si un angajat al hotelului m-a condus pana la usa camerei mele. “Sunt in paradis!”, a fost primul gand in momentul in care am intrat in incaperea spatioasa, luminata pe doua laturi de geamuri ce se deschideau larg spre lacul Phewa.

Primul lucru pe care l-am facut, dupa o baie buna cu apa fierbinte, a fost sa intreb la receptie unde as putea sa fac un masaj. “Ooo, pai oferim noi masaj”, imi raspunde mandru Sagar, tanarul nepalez de la receptie. Si imi intinde o foaie laminata pe care sunt listate serviciile puse la dispozitie de hotel. Imi aleg unul cu nume pompos ce promitea uleiuri tibetane miraculoase. “Sigur, sigur”, zice Sagar, “o sa trimitem maseuza la tine in camera”. “In camera??”. Ridic un pic din sprancene, caci dupa denumirile rasunatoare din meniu ma asteptam sa existe in hotel un salon de spa. Jumatate de ora mai tarziu imi bate cineva in usa. E Amisha, maseuza mea, o femeie corpolenta in jur de 55 de ani, imbracata intr-un sari rosu. In mana are o sticluta in care, pare-se, se gasesc acele uleiuri fermecate. Amisha nu stie boaba engleza. Ma masoara din cap pana in picioare, asa cum o asteptasem, imbracata in lenjerie intima. “We…women”, zice ea (m-am convins curand ca erau singurele doua cuvinte pe care le stia in aceasta limba) si imi indica prin semne, categorica, sa ma dezbrac de tot. M-am executat incurcata, nestiind eu prea bine cum e cu masajele. Primele doua, trei minute au fost mai stanjenitoare, dupa care nu mi-a mai pasat de nimic. Avea femeia asta niste maini minunate cu care, timp de o ora, mi-a scos toate durerile din muschii atat de chinuiti!

M-am simtit inviorata, ca noua si acum, o data dezlantuita, nu ma mai pot opri. O intreb prin semne unde as putea sa imi aranjez parul. Aici nu ne-am inteles deloc, am avut nevoie sa coboram la receptie sa ne lamurim cu ajutorul lui Sagar. Aflu ca nepoata Amishei are un mic salon de cosmetica in zona turistica din Pokhara. Luam amandoua un taxi din multele care vajaiau pe strada principala si ajungem acolo in 5 minute.

Salonul e o incapere micuta acoperita privirii strazii doar de o perdea subtire. Surprinzator, e foarte curat si dotat cu toate cele necesare. Nepoata Amishei este o femeie tanara si frumoasa, cu par lung si negru ca abanosul. Poarta un sari de culoarea ananasului si inele de argint pe degetele de la picioare. Imi spune ca o cheama Rajkumari si ca a invatat cosmetica in Kathmandu, unde a fost la un curs de cateva luni. Salonul ii apartine si in perioada turistica are mereu cliente. Mai greu e in perioada neturistica cand clientela e foarte subtire.

Rajkumari imi aplica in par un tratament cu uleiuri. Inmoaie fiecare suvita in lichidul vascos si o preseaza intre degete cu incetineala. Nu se grabeste chiar deloc, ii place ca ma are acolo si e mandra de mestesugul ei. Simt ca imi cad pleoape grele peste ochi, ca m-as intinde pe jos si as dormi, dar nu pot sa ii spun acestei femei de treaba ca as prefera sa se grabeasca. Cand in sfarsit, la capatul a mai mult de doua ore ies din mainile ei, sunt fericita. Dar femeile, tot femei! O data parul facut, vreau sa imi rezolv manichiura si pedichiura (pe care le voi face singura la hotel) si sa-mi vopsesc unghiile. Acasa folosesc o oja intunecata la culoare (mai precis neagra) si Rajkumari, desi e mandra proprietara a vreo 30 de oje colorate pe care le pastreaza intr-o cutie mare, exact neagra nu are. Asa incat noua mea prietena ma ia cu ea si ma duce pe niste stradute laterale, dincolo de zona turistica, sa cotrobaim din magazin in magazin, pe la prietenele ei, pana gasesc ceea ce caut.

In dimineata zilei urmatoare, pe la ora 8:00 ma trezeste telefonul. Era Kul care ma anunta ca in aceasta zi va ajunge in Pokhara si restul grupului, cu o zi mai devreme decat prevazut. Se pare ca si ceilalti obosisera de a mai cutreiera prin munti. Mai tarziu voi afla ca pe Isabella o lasasera genunchii la coborare si ca a trebuit sa ia un “taxi”: un calut (aici parerile sunt impartite: unii zic ca ar fi fost un magarus vrednic) care a purtat-o in spinare pentru imensa suma de $180.

Mi-a placut mult sederea in Pokhara. M-au incantat lejeritatea zilelor fara un program anume, magazinele pe care le-am cutreierat in cautare de cadouri pentru cei de acasa, goana dupa pashmine, restaurantele bune, multimea pestrita de turisti, dar cel mai mult sucul de fructe de la un mic shop de peste drum de hotel. Ti-l serveau in gamele mari de metal, spumos si proaspat preparat din fructele, de toate felurile, pe care ti le alegeai. In prima seara in Pokhara am cumparat de aici un grepfruit cat capul meu de mare, care se balanganea alaturi de alte fructe intr-o plasa atarnata de zid. In viata mea nu am vazut un grepfruit asa imens si m-am grabit sa-l cumpar. “Ca sa il mananci?”, m-a intrebat mirat baiatul care le vindea.”Nu, ca sa joc fotbal cu el”, am raspuns amuzata. Intoarsa cu prada la hotel, am reusit cu mare greutate sa il cioplesc si cu si mai mare greutate sa il mananc, caci miezul fiecarei felii era intemnitat intr-o piele groasa si dura. Mai tarziu am inteles ca nimeni nu cumpara fucte de acolo, ci doar sucul lor minunat, nectar al zeilor. Dupa atatea zile prin munti, unde fructele, aproape inexistente, erau mici si pipernicite cand le gaseai de cumparat, shopul baiatului cu fructe a fost datator de viata.

Am nimerit aici in perioada sarbatorii anuale Deepavali (sau Tihar), festivalul luminii. Numele vine din sanscrita si intr-o traducere aproximativa inseamna “insiruire de lampi”. Mii de lampi micute de lut, umplute cu ulei, sunt aprinse pe strazi, in fiecare casa, in fiecare fereastra, timp de 5 zile incheiate. E un fel traditional de a celebra triumful binelui asupra raului si de a o invoca pe Laksmi, zeita prosperitatii. Copiii umbla pe strazi intr-un soi de colind si primesc de la oameni dulciuri si banuti, casele sunt curatate si primenite, surorile fac pujas (ritual de venerare) pentru fratii lor si toata lumea face pujas pentru vacile locale. Lampitele ard si ziua si noaptea iar focuri de artificii sunt trase in aer pentru a alunga spiritele rele. In timpul acestor zile oamenii imbraca haine noi si isi impart bucatele cu familiile si prietenii.

Alaap, un ospatar mai in varsta al restaurantului hotelului, mi-a povestit urmatoarele intr-o dimineata, cand ma aflam singura la micul dejun:

Festivalul Deepavali tine 5 zile. Prima zi e Ziua Ciorii (Kag, in limba nepaleza). In aceasta zi, dis de dimineata, familiile nepaleze pregatesc mancare buna si din belsug. Fiecare membru al familiei duce prima portie de mancare afara, pe o farfurie. Ciorile se coboara din zborul lor si vin la bucatele ce li se daruiesc. Cioara e considerata in aceasta tara a fi mesagerul lui Yama, Zeul Mortii. In Nepal exista o superstitie: “croncanitul ciorilor prevesteste tristete”. Dar daca ele sunt fericite si nu croncane nu va exista nici amaraciune in jur.

A doua zi e Ziua Cainelui (Kukur). In ziua aceasta cainele e regele. Fiece caine, oricat de amarat si fara stapan, este impodobit cu ghirlande de flori in jurul gatului (mala) si i se deseneaza un punct rosu pe frunte (tika). I se da mancare buna si este venerat si respectat. In religia hindusa se crede ca lumea de dincolo este strajuita de caini, exact asa cum casele noastre, in lumea aceasta, sunt aparate de acestia.

Ziua a treia este Ziua Vacii (Gai). In religia hindusa vaca e considerata a fi Mama Universului. La nastere, si apoi inca o vreme, pruncul este hranit cu lapte de mama. Pe perioada intregii noastre vieti insa, Vaca, animal sacru, ne hraneste cu laptele ei: in copilarie, in perioada adulta si apoi la batranete. In aceasta zi vaca este venerata, impodobita cu mala la gat si cu tika pe frunte. Tot in aceasta zi se aduc ofrande zeitei Laksmi. Intreaga natiune e iluminata de mii de lumanari micute ce palpaie pretutindeni.

Ziua a patra e ziua cantecelor Deusi. Toata lumea le canta pe strazi si pretutindeni, inclusiv la radio, auzi cantece in care toate versurile, fara exceptie, se termina in cuvintele “Deusi” sau “Deosuray”.

Ultima zi a festivalului, a cincea, se numeste Bhai Tika. E ziua in care surorile pun tikas pe fruntile fratilor lor si fac pujas pentru acestia. Le atarna malas de gat si le ureaza prosperitate si viata lunga.

In Pokhara am petrecut patru zile dupa care am zburat cu un avion mic, de numai 30 de locuri, la Kathmandu. Dumnezeule, cat praf si mizerie in orasul acesta! Gunoaiele sunt aruncate pe marginea drumului, cladirile sunt in paragina si stau sa cada, cablurile de electricitate sunt incolacite cu zecile si de-a valma pe stalpi, de nici nu stiu cum functioneaza, ornamente tipatoare de plastic si tot felul de nimicuri de doi bani se vand in fiecare pravalioara. O vaca dormea – sau poate murise – in mijlocul arterei principale a orasului si a masinilor si motocicletelor ce vajaiau pe langa ea. Tarabe cu halci de carne si peste imputit, pline de muste si praf ofera un display ce iti face greata. Zgomot, agitatie si ingrozitor de mult praf, acesta e Kathmandu. Mizeria este aici la ea acasa. Mi-e dor de lumea imaculata a muntilor si a oamenilor ei omenosi si ospitalieri. Acolo, undeva, la o incrucisare de drumuri, am vazut urmatoarea inscriptie: NEPAL = Never Ending Peace And Love. De aici inainte aceste cuvinte imi vor ramane tatuate pe un colt de suflet.

Am revenit asadar in lumea noastra civilizata si indestulata, cu puls accelerat si ritm grabit. O parte din mine a ramas insa in tara muntilor vecini cu cerul, alergand cu copiii pe ulitele satelor sau strabatand in galop nebun campii sfichiuite de vant. Alaturi si in mijlocul oamenilor care si-au deschis larg casele si inimile pentru a ne primi cu toata caldura inauntru.

Tuturor acestor prieteni de departe le voi spune asa: “Desi lumile noastre atat de diferite sunt aruncate peste mari si tari, in colturi opuse de Pamant, va simt aproape. Sunteti si veti ramane mereu in inima mea.”

Lor, si prietenilor mei din grup, le multumesc cu dragoste.