Ce a fost in mintea mea cand am plecat spre Africa? Bucurie mare, incredere inconstienta in fortele proprii, sentimentul unei libertati cu greu dobandite, superficialitate si mandrie. Cum m-am intors de acolo? Cu sufletul plin. De frumusete, dragoste, izbanda, umilinta, compasiune, tristete. Intelegere mai larga a lumii si a propriei persoane. Un mozaic de sentimente, un vitraliu colorat deschis in sufletul meu, prin care acum privesc altfel in afara, catre lume si viata.
Am pornit unsprezece in aceasta aventura ce a inceput in Nairobi pe data de 13 Februarie, 2010. Eu, Marius, Ovidiu si Adi am sosit cel mai traziu la destinatie. Era trecut de ora 10:30 PM cand am iesit din aeroport in Nairobi. Sositi ceva mai devreme, conform intelegerii, in aeroport ne asteptau Dan si Andrew, Andrew venit ca si noi din Toronto cu o linie aeriana diferita, Dan din Bucuresti.
Caldura si praf in aerul noptii. Un microbuz ne duce catre hotel, unde ne asteapta restul grupului. Nu vad prea multe din orasul supranumit atat de frumos “Orasul Verde de sub Soare”. De fapt, numele lui vine dintr-o fraza a Maasailor, “Enkare Nyirobi”, ce inseamna “locul cu ape reci”. Raul Nairobi si afluentii lui il strabat in drumul lor spre Est, unde se varsa in Oceanul Indian, dar toate au albii inguste si sunt foarte poluate. A ramas insa numele orasului, ca o speranta sau o promisiune pentru viitor.
Hotelul nostru se afla la etajul doi al unui complex comercial. Trebuie sa imi car cele doua cataroaie de bagaje singura pe scari, unul cate unul. Se pare ca locul e in constructie, caci cabluri si bare de metal sunt lasate neglijent pe podea. Pe platforma dintre cele doua etaje se produce o mica comotie si imi sar in fata si in brate doi dintre prietenii mei dragi din excursia din Peru: Eugen si Raluca. Ma bucur din inima sa ii regasesc, cei doi ani in care nu ne-am vazut si nici scris prea des se sterg ca prin farmec. Raluca si sotul ei, Andrei sosisera in Nairobi cu o zi inainte, Eugen cu cateva ore in urma.
Noaptea aceea a fost aproape alba pentru mine. In patul larg, peste care coboara din tavan o plasa fina ca protectie impotriva insectelor, ma foiesc de pe o parte pe alta pana la aparitia zorilor. Nu e nimic nou pentru mine, mi se intampla frecvent de cate ori calatoresc sa nu pot dormi in primele nopti. Dupa asteptarea febrila a plecarii, urmata de un zbor lung, cu escala de trei ore in Londra, somnul se ascunsese de mine in spatele tuturor emotiilor si oboselii calatoriei. Asa incat, o data cu rasaritul soarelui ma infiintez la restaurantul hotelului, pentru micul dejun. Este pustiu cu exceptia unei mese la care sunt asezati Muri si Xena, pe care ii recunosc din fotografiile lui Eugen. Facem voiosi cunostiinta. Grupul e acum complet.
Dupa micul dejun suntem incarcati cu bagaje intr-un microbuz ce ne va duce in Moshi, Tanzania. Drumul e foarte prost, pe alocuri neasfaltat si trebuie sa inchidem geamurile masinii din cauza prafului greu. Case darapanate, cu acoperisuri de paie, multe construite doar din lemn si pamant se insiruie de-a lungul soselei. Copii desculti, imbracati in zdrente alearga prin praf sub soarele arzator al zilei. Copacii putini, cu frunze marunte si ramuri intinse ca niste schelete rasfirate, nu ofera umbra si adapost pentru dogoarea fierbinte a soarelui. Majoritatea femeilor poarta straie traditionale, rochii pana in pamant in culori vii cu imprimeuri africane si sunt lungi, subtiri, si au un mers gratios de felina. Isi poarta poverile, oricat de grele sau voluminoase, pe cap, si o fac cu multa gratie si cu trupul drept, neincovoiat. E multa saracie in jur, o saracie lucie, lipsita de orice bucurie, o saracie cum nu am mai vazut pana acum si care imi atinge inima. Imi vine in minte expresia “saraci si fericiti” care, realizez imediat, nu se poate aplica oamenilor de aici. Fiecare zi e pentru ei o lupta dura pentru supravietuire, o lupta cu mizeria, saracia si boala. Aflam ca in tari ca Tanzania speranta de viata nu depaseste cu mult varsta de 40 de ani, ceea ce il face pe Ovi sa remarce cu umor: “Dupa standardele celor de aici, multi dintre noi suntem deja morti.”
Eugen imi spune ca in Nepal oamenii sunt cu mult mai saraci. “Cum adica?”, ma mir, speriata. “Cum poate fi cineva mai sarac de atat?” “Da, e adevarat. In Nepal, unii oameni nu au de nici unele, nici macar un acoperis de-asupra capului. Dorm pe jos, pe unde apuca.”
Ajungem, in sfarsit, la vama. Cladirea vamii e o incapere stramta cu 3 ghiseuri, care geme de turisti in asteptare, obositi si plictisiti de birocratia locala. Totul se proceseaza cu lentoare, “polepole”, cum aveam sa invatam in curand. “Polepole” inseamna “incetisor” in swahili si dincolo de intelesul cuvantului, e un mod general de viata in aceste tari africane. Pe singura bancuta de lemn din odaie stau claie peste gramada cativa turisti americani, iritati si amuzati in egala masura de ora pe care aflam ca o petrecusera deja acolo, asteptand sa primeasca viza de intrare in Tanzania. Se pare ca soferul nostru, Masanja, este un om ce stie sa se invarta si cunoaste persoanele potrivite la locul potrivit. Ne obtinem pasapoartele stampilate intr-un timp record si ii lasam pe bietii turisti americani cocotati pe bancuta sa priveasca cu jind in urma noastra.
Ajungem in Moshi la ora pranzului si suntem cazati la Springlands Hotel. Hotelul este de fapt un mic complex alcatuit din mai multe corpuri de cladiri cu un etaj vopsite intr-un galben intens, asezate in mijlocul unor gradini cu flori si vegetatie exotica. Restaurantul, pe care un acoperis il fereste de ploaie, se afla in aer liber iar din loc in loc, presarate prin gradina, sunt mese si scaune umbrite de umbrele largi, unde turistii pot sa comande o bautura rece. Sau doar sa stea la discutii cu prietenii. In complex se gaseste si o piscina destul de mare care la vremea pranzului, cand soarele arde cu putere, e foarte populata. Observ ca frunzele plantelor din gradina sunt acoperite de un strat gros de praf, de culoarea argilei. Prin aceste parti bate mult vantul, care aduce cu el valuri groase de praf de pe drumurile neingrijite din afara complexului.
Camerele, mobilate sumar, sunt aproape saracacioase, dar realizez bine ca ele inseamna un mic colt de rai in aceasta parte de lume. Mobilierul lor consta din doua paturi stramte de lemn, o masuta cu o lampa, niste rafturi aliniate de-a lungul zidului, un ventilator si cam atat. Bine ca fiecare are baia proprie si ca este apa calda. Apa calda provine de la boilerul individual al fiecarei bai, pe care trebuie sa il opresti sau sa il pornesti de la un comutator. De fapt si apa rece e calda asa incat aproape nici nu ai nevoie de boiler. In camera e inabusitor de cald si un aer statut, iar ventilatorul devine pentru mine cea mai importanta piesa de mobilier.
Complexul e foarte aglomerat, multime de turisti in drumul lor spre marea aventura a ascensiunii Muntelui Kilimanjaro sau aventuri mai domoale cum ar fi safari, l-au ales ca baza de pornire. Daca si-au terminat deja aventura sau de-abia o incep, daca pleaca sau doar au sosit se poate recunoaste pe fetele lor. Cei ce si-au consumat deja aventura au chipuri si trupuri arse de soare, sunt galagiosi si veseli si se uita la noi ceilalti, neatinsi inca de greu si efort, cu un soi de compatimire amuzata, ceva in genul: “Ha, ha, ha! Habar nu aveti ce va asteapta!”
Dupa caldura, praful si transpiratia orelor trecute, primul lucru pe care il fac cand ajung in camera este un dus bun. Vorba vine, bun, caci apa nu are presiune si trebuie sa ma multumesc cu putinii stropi scuipati lesinat pe teava batrana, dar si asa, ma simt racorita si refacuta. Urmeaza intalnirea grupului nostru cu doi dintre cei patru ghizi ce aveau sa conduca expeditia noastra pe Kilimanjaro. Prosper si Hillary, intr-o engleza surprinzator de buna, ne dau informatii utile despre ascensiunea pe munte, ce avea sa inceapa a doua zi.
E deja seara si sunt topita de oboseala. Trebuie sa imi organizez bagajele: ce iau in rucsacul pe care il voi purta cu mine, ce pun in geanta pe care mi-o vor cara carausii si care nu trebuie sa depaseasca 15 kilograme in greutate, ce las la hotel in bagajul cel mare. Ma simt coplesita de sarcina aceasta care in contextul extenuarii mele fizice mi se pare foarte dificila. Ma invart capiata dintr-o parte in alta intre peretii stramti ai camerei pana cand reusesc sa pun totul in ordine. Sunt atat de obosita incat adorm foarte tarziu in noapte. Sunt trezita cateva minute mai tarziu de galagia unor turisti proaspat sositi ce se cazeaza intr-o camera alaturata. Atipesc din nou cu greu insa curand, la ora 5 dimineata, incep sa se auda in tot complexul lalaiturile rugaciunii de dimineata, transmise fara mila la difuzoare.
Asa incepe pentru mine prima zi a ascensiunii pe Kilimanjaro.
Kilimanjaro Saga - Ziua intai
Suntem incarcati in doua microbuze ce ne duc la poalele muntelui, la poarta de plecare pe ruta Machame, supranumita si “Whiskey route”.
Exista mai multe rute de ascensiune, una dintre cele mai pitoresti fiind cea aleasa de noi. Rutele Machame, Rongai, Shira si Lemosho sunt toate drumuri mai dificil de urcat si ofera doar cortul ca adapost pe timp de noapte. Ruta Marangu (denumita si ruta “Coca-Cola”) e probabil folosita de drumeti mai comozi sau mai in varsta, caci e mai usoara iar in locurile de campare ofera refugii cu dormitoare si o camera mai mare unde se serveste masa, precum si toalete separate, unele chiar cu apa curenta. Ruta aceasta este aceeasi si la dus si la intors, pe cand pe a noastra, ca si pe toate celelalte, calea de ascensiune e diferita de cea de la coborare. Noi vom urca pe Machame si vom cobori pe ruta Mweka.
La poarta de intrare pe ruta Machame altitudinea este de 1,828 metri. In 6-7 ore vom ajunge la primul loc de campare, Machame Encampment, aflat la 3,100 de metri. Distanta pe care trebuie sa o parcurgem in aceasta prima zi este de aproximativ 18 km.
Incepem urcusul. Astazi vom strabate primul dintre cele cinci ecosisteme ale muntelui Kilimanjaro: padurea subtropicala. E doar inceputul drumului si deja mi se pare dificil. In spate rucsacul imi cantareste, probabil, cel putin 8 kilograme. Sub acoperisul dens al copacilor junglei aerul e fierbinte si atmosfera inabusitoare. Tricoul e umed pe mine si mi se lipeste neplacut de piele. Sunt depasita mereu de carausi ce cara saci voluminosi si grei pe cap sau in spinare. Toti te saluta cu prietenie si cu zambete pe chipurile chinuite.
Primul cuvant invatat in swahili, una din cele doua limbi oficiale vorbite in Tanzania, este “polepole”, adica “incetisor” sau “ia-o incet”. Cei trei ghizi ce ne insotesc, Prosper, Hillary si Arsen ne-au facut instructajul de la plecare. “Trebuie sa mergeti pole pole daca vreti sa ajungeti pana in varf. Pole pole.”
Pe drum invatam rapid cateva cuvinte si forme de salut in swahili: “Jambo! – Jambo!” (“Salut! – Salut!”), “Mambo! – Poa!” (“Salut! Cum esti, ce faci? – Bine! Grozav!”). Si de asemenea, “Hakuna matata”, o expresie ce a ramas pentru toti emblematica acestei calatorii. Sensul ei este: “Nici o problema! Nu te ingrijora, totul e OK!”.
Intre “jambo, jambo” si “mambo, poa” schimbate cu carausii intalniti de-a lungul drumului, inaintam incetisor. Grupul nostru se disperseaza, fiecare mergand la propriul pas. Raman la un moment dat singura, numai eu si gandurile mele. Pe langa naclaiala fizica pe care o simt prin fiecare por, resimt si una psihica, pe alocuri . Ma gandesc intens, la toate si la nimic, am momente in care sunt in cadere in gol dupa care imi revin si ma simt plina de viata si avant.
La marginea drumului, asezat pe o buturuga cu povara-i alaturi, isi trage sufletul un caraus. Are un zambet bun si cald si ma saluta cu obisnuitul “Mambo!”. “Poa”, ii raspund si il intreb daca pot sa ii fac o poza. Incuviinteaza cu un zambet ce ii lumineaza si mai tare fata. Ii fac fotografia si ma apropii de el sa i-o arat. Da din cap incantat, imi multumeste – “Asante!” – si deodata ma priveste cu atentie, ca si cand ar fi detectat in mine acea neliniste ascunsa, ce n-o doresc proiectata in afara. Se uita la mine cu ochii lui buni si-mi spune bland, ca atunci cand vrei sa linistesti un copil speriat: “Hakuna matata, my friend. Hakuna matata.”
Ma indepartez incetisor pe drumul meu, surprinsa si incurcata de omul acesta de la marginea drumului ce m-a citit cu atata claritate. Vorbele lui imi rasuna in minte, blajin: “Hakuna matata, my friend. Hakuna matata.”
Si drumul continua. Spre ora pranzului ne reunim cu totii pentru a face o mica pauza de mancare. De la plecare ni s-a distribuit pranzul, impachetat in cutii de carton. El cuprinde un sandwich, un ou fiert, o punga cu alune, o prajitura cu consistenta de paine dulce si pufoasa, o portocala, un suc de fructe si o banana pitica. Mancam cu totii in picioare, caci nu avem unde ne aseza. Intre timp incepe sa curga peste noi o ploaie fina si calda, de care nu aveam nevoie acum. In locul acesta de popas se gasesc si toalete. De altfel, de-a lungul drumului, din loc in loc, se gasesc latrine, cam cum sunt cele de pe la tara la noi, in Romania. Cele mai convenabile sunt cele turcesti, care din fericire, sunt majoritare. In acest fel nu trebuie sa te atingi de nimic, caci nu e nici o placere sa petreci nici macar cateva minute in aceste facilitati.
La sfarsitul mesei punem resturile inapoi in cutiile de carton pe care le luam cu noi. La capatul zilei le vom depune in sacii de gunoi ai echipei noastre de carausi, care le vor cara cu ei pana la sfarsitul calatoriei. Nimic nu se lasa, nimic nu se arunca aici, pe munte.
Spre dupa amiaza ajungem la locul de campare Machame. Corturile noastre sunt deja instalate, la fel si cortul cel mare, in care vom servi cu totii cina. Suntem asteptati cu ceai fierbinte, floricele de porumb si biscuiti. Pana la cina avem timp sa ne schimbam, sa ne spalam chinuit cu apa calda ce ne-o aduc carausii in niste ligheane micute de plastic, sa facem fotografii si sa studiem locurile in jur.
Cina este servita in farfurii elegante de portelan si tacamuri grele de inox. Suntem asezati pe scaune pliante de lemn cu spatare de fier, la o masa mare asezata in mijlocul cortului. Suntem un pic intrigati de acest lux oarecum nepotrivit in varf de munte. Toate acestea adauga greutati nenecesare in spatele bietilor carausi, ce isi castiga cu atata greu existenta. Marius isi exprima nelamurirea in fata unuia dintre ghizii nostri care explica ca aceste standarde sunt fortate de ceilalti turisti, in special francezi (face o grimasa pe care o aprobam cu totii) care au mult mai multe pretentii decat noi.
Cum sunt singura din grup “fara pereche”, stau singura in cort. Ce lux, daca se poate vorbi de lux in astfel de conditii! Oricum, am spatiu berechet pentru sacul de dormit si celelalte bagaje ce ma insotesc.
Cade noaptea si trece incet, fara sa se lipeasca prea mult somnul de mine. Sunt semi treaza de-a lungul a ore in sir, lungi si grele. Ma uit frecvent la ceas asteptand zorile, stiind ca nu voi avea parte de prea multa odihna. De fapt, in toate noptile petrecute pe munte m-a insotit insomnia pe care am acceptat-o tacit, neavand de ales. Ca mine, majoritatea celor din grup. Si nu din cauza conditiilor austere din cort. Emotiile, oboseala, fusul orar total dat peste cap, anticiparea celorlalte zile au contribuit la o stare de nesomn aproape permanenta.
Asa incat ma bucur cand se ivesc zorile si aud freamatul grupului nostru de carausi ce se afereaza in a pregati micul dejun si a ne aduce fiecaruia cate un lighean cu apa fierbinte, in fata cortului. Incepe ziua a doua.
Kilimanjaro Saga – Ziua a doua
E ora 7:30 dimineata. “Rise and shine!” Asta pentru cine a reusit sa doarma. Dupa fetele obosite si vaicarelile de rigoare ale tovarasilor mei de drum, inteleg ca nu sunt singura care nu s-a umflat de somn in noaptea ce tocmai s-a sfarsit. Micul dejun e gata si ne asteapta in cortul cel mare, “sufrageria” noastra. Biscuiti, oua fierte, paine, clatite cu gem si un ceai fierbinte pe care il beau cu multa placere. Nu zabovim mult cu masa iar cand suntem gata ne luam rucsacurile in spate si o pornim din nou la drum.
Ziua aceasta avem de parcurs in jur de 9 kilometri pana la Shira Camp, locul in care vom innopta, aflat la o altitudine de 3,840 de metri. Peisajul se schimba curand iar aerul devine mai rece, ca de inceput de toamna. Lasam padurea tropicala in urma, copacii descresc in inaltime si le iau treptat locul tufe de ferigi, jnepeni si ienupari. Multi copaci sunt complet goi, si pe crengile lor fara frunze, ca niste schelete contorsionate, atarna un soi de licheni barbosi, o iarba matasoasa ce seamana cu niste plete in vant.
Urcusul e putin mai dificil decat cu o zi in urma, dar dimineata trece usor, cu multa veselie si voie buna. Peisajul e incantator, ceva total nou pentru mine si chiar imi pare rau ca nu pot sa ma opresc mai des ca sa il absorb pe deplin. E ca o plimbare intr-un parc salbatic, fara stres, fara graba.
Incep sa apara din loc in loc arborii Senecio, care cred ca nu mai cresc niciunde altundeva pe aceasta planeta. Seamana cu niste palmieri mutanti, sunt indesati si in varf au unul sau mai multe manunchiuri de frunze, ca niste flori verzi, uriase, crescute direct pe trunchi. Hillary imi spune ca in valea Barranco, unde aveam sa ajungem a doua zi, vom vedea puzderie de astfel de copaci.
Pe dupa-amiaza ajungem in Shira Camp. Corturile noastre sunt deja instalate si un lighean cu apa fierbinte ne asteapta in fata fiecaruia. Locul de campare este foarte vast si geme de aventurieri ca si noi. Recunoastem pe data un grup de turisti rusi pe care i-am intalnit si la vama de trecere din Kenya in Tanzania. Sunt foarte galagiosi si entuziasti si fie vorba intre noi, entuziasmul lor s-a intins pana tarziu in noapte, de n-am putut sa dorm de el. Si acum imi rasuna in urechi chiotele si uralele din timpul jocului pe care l-au jucat fara oprire cateva ore in sir.
Platoul Shira este mlastinos pe alocuri si acoperit cu vegetatie arbustiva marunta. De aici putem vedea foarte distinct muntele Meru in departare si cateodata, cand apare dintre nori, Masivul Kilimanjaro, cu varful acoperit de nea. Interesant este ca pentru un munte atat de inalt, Kilimanjaro se arata privirii foarte rar. E mereu acoperit de nori ca de o cortina misterioasa care se da la o parte doar cateodata, pentru scurt timp, pentru a se inchide apoi privirii.
Kilimanjaro Saga – Ziua a treia
Dupa o alta noapte dormita prost - leit motivul acestei expeditii – suntem din nou gata de plecare. Rad cu pofta cand o aud pe Raluca spunand: “De-acum s-a terminat cu huzureala!” Arunc o privire muntelui ce din nou s-a descoperit privirii si parca mi se strange inima. Mi se pare imposibil ca in mai putin de doua zile sa fim acolo sus, pe varful lui.
Astazi trebuie sa parcurgem in jur de 15 kilometri pana la Barranco Campsite, situat la o altitudine de 3,950 de metri.
Peisajul ce se intinde in fata noastra este semi desertic, acoperit de praf si roca vulcanica. Ai zice ca te afli pe luna daca nu ar fi brazdat pe alocuri de muschi, turba si tufe scurte de jnepeni si ienupar.
Pe cand ajungem la Lava Tower (Turnul de Lava), aflat la inaltimea de 4,630 de metri, incep sa cada din cer cristale micute de gheata, ca niste bobite de sticla, ce compun o muzica cristalina cand se izbesc in cadere, de roci. E chiar frumos sa o asculti, clinc-clinc!, dar in curand toarna cu forta iar noi suntem in camp deschis, fara sa ne putem adaposti niciunde. Imi trag repede suprapantalonii pe mine si ma felicit pentru echipamentul de calitate pe care l-am cumparat special pentru aceasta excursie. Jacheta ma apara foarte bine de ploaie si ninsoare asa incat inaintez fara probleme, in mijlocul dansului nebunesc al cristalelor de gheata ce sar in toate partile cand se izbesc de sol.
La Lava Tower zabovim cateva minute si ne ascundem “prin crapaturi” sa luam pranzul, aproape acelasi ca si in celelalte zile. Oul fiert este nelipsit dar mie imi place caci este proaspat si pe de-asupra, un aliment care nu poate crea probleme aici, in creierul muntilor unde ne aflam.
De la Turnul de Lava incepem sa coboram si in vreo doua ore ajungem la Valea Barranco, magnifica, ireala, de-a dreptul incantatoare. Asteptam clipele acestea de cand am vizionat niste DVD-uri cu reportaje despre ascensiunea pe Kilimanjaro. Valea aceasta abunda intr-o vegetatie desprinsa parca dintr-un film stiintifico-fantastic. Parca vizitez o alta planeta si descopar taramuri si ecosisteme necunoscute pe Pamant. Ninsoarea s-a oprit dar toata atmosfera e invaluita in patura densa a unei ceţe ciudate. Manunchiuri de copaci Senecio si Lobelias domnesc in aceasta vale. Stiti cactusii aceia mici pe care unora le place sa ii pastreze in vase de lut in casa sau pe balcon? Imaginati-va o multime de astfel de plante crecute gigant ce populeaza o arie intreaga, cat vezi cu ochii. Iar tu esti in mijlocul lor, ca intr-o realitate virtuala tridimensionala.
Datorita altitudinii ridicate Marius are o durere puternica de cap si ii e rau. Eu, Ovi si Adi incetinim pasul si ramanem in urma grupului ca sa ii dam lui Marius ragaz sa isi mai traga din cand in cand sufletul. Ne insoteste Hillary, ghidul cu cel mai frumos si mai bland zambet din lume. E tanar, poarta cateodata ochelari moderni cu rame roscate si are o tinuta foarte eleganta. Ne spune ca de curand a devenit tata si are o fetita de trei luni, lucru de care e extrem de mandru.
Ma bucur ca nu prezint nici un simptom de rau de altitudine, lucru care, cand il mentionez grupului cateva ore mai tarziu, il face pe Muri sa ridice din sprancene: “Asta nu e bine. Altitudinea ridicata ne afecteaza, mai mult sau mai putin, pe toti. Daca nu ai nici un simptom acum, te poate lovi mai rau si pe neasteptate la cateva sute de metri mai sus.” Cata dreptate are am sa aflu pe pielea mea mai tarziu.
In Barranco Campsite e mare ingramadeala de corturi. Datorita ninsorii pamantul e umed si musteste de noroi si apa. Usile latrinelor din apropiere sunt smulse din loc, asa incat trebuie sa ne multumim (noi fetele) cu mica toaleta privata a grupului nostru, acoperita cu un cort ingust, de panza albastra. Va inchipuiti de cata intimitate avem parte! Baietilor nu le pasa, cu sau fara usi, ei folosesc latrinele publice…
Kilimanjaro Saga – Ziua a Patra – Ascensiunea finala
De ziua aceasta mi-e putin teama. Astazi trebuie sa trecem de peretele muntos Barranco (Barranco Wall), sa traversam Valea Karanga si sa urcam pana la Barafu Camp aflat la 4,600 de metri. Vom strabate aproximativ 13 kilometri si vom ajunge acolo dupa amiaza. Corturile noastre vor fi pregatite, insa nu vom zabovi in ele prea mult. La ora 11:30 noaptea ne vom scula, vom servi un ceai cald si biscuiti, dupa care ne vom aventura in ascensiunea finala a Varfului Uhuru, aflat la altitudinea de 5,895 de metri, cel mai inalt pisc al acestui continent.
Desi Barranco Wall este impozant si foarte intimidant la vedere, urcusul nu mi se pare deloc anevoios. Renuntam la betele de schi pe care le agatam in spate, de rucsacuri si ne folosim mainile ca sa ne cataram mai bine pe bolovanii uriasi ce alcatuiesc peretele abrupt. Nu cred ca urcusul dureaza mai mult de o ora si jumatate dupa care ne continuam drumul spre Karanga Valley. Intram de acum in imparatia desertului alpin, al patrulea ecosistem distinct al masivului Kilimanjaro. In jur, din ce in ce mai multi bolovani si roca vulcanica, din ce in ce mai putina vegetatie. Chiar si smocurile de iarba se raresc pe masura ce continuam sa urcam. La aceste inaltimi, in miezul zilei soarele arde cu putere, asa incat trebuie sa dam jos frecvent cate un strat de imbracaminte din cele trei, patru cu care ne-am echipat dimineata. Cand soarele intra insa in ceata si nor trebuie sa le punem inapoi, rand pe rand.
Din loc in loc, pe rocile mai mari, se ivesc constructii de pietre facute de mana omului, de fapt pietre puse una peste alta in echilibru ca un soi de momai locale. Il intreb pe Prosper care e denumirea lor in swahili iar el imi raspunde: “panga maui”. Sunt construite de localnici pentru a arata turistilor calea si a le purta noroc in drumul lor.
Ajungem in Valea Karanga, loc care freamata de aventurieri ca si noi. Corturile de pranz sunt deja ridicate si pe noi ne asteapta un meniu regesc: carofi prajiti, pui prajit, salata de varza, castraveti si rosii, si un cantalup plin cu diverse fructe taiate in cubulete.
Il intalnim aici pe Godlisten, ghidul nostru principal, seful de trib, cum s-ar spune. La sosirea noastra in Moshi el era deja pe munte cu un alt grup si ni s-a spus de la inceput ca va conduce grupul nostru incepand doar cu ziua premergatoare ascensiunii finale. Oricum, ceilalti trei ghizi care ne-au adus pana aici au fost minunati si au facut o treaba foarte buna, asa incat nici nu am simtit lipsa lui Godi. (Godi este diminutiv de la Godlisten, mi-a spus el cand, dupa o conversatie mai lunga, am devenit prieteni.)
E o zi foarte insorita si senina si din locul unde ne aflam, ultima noastra destinatie, Piscul Uhuru, se etaleaza privirii in toata grandoarea lui. Eugen fotografiaza un nor mare si alb ce se curbeaza deasupra muntelui ca o caciula pufoasa. Ne spune ca e aducator de ninsoare, dar nu procesez cum trebuie aceasta informatie. De fapt, trec peste ea cu nepasare, e o zi atat de frumoasa, cum de te-ai putea gandi ca se va schimba?
Dar se schimba brusc, cu mai putin de doua ore inainte de a ajunge la Barafu Campsite. Incepe cu acea muzica cristalina, clinc-clinc-clinc a bobitelor de gheata in cadere pe solul bolovanos si se transforma rapid intr-o rapaiala grozava ca de sfarsit de lume. Nici nu apuc sa imi trag suprapantalonii, ca sunt uda complet de la brau in jos, de poti sa storci hainele de pe mine, imbibate asa de apa cum sunt. Gluma se ingroasa din ce in ce mai tare, in scurt timp pamantul se acopera cu un strat gros de zapada inghetata. Manusile pe care le port ca sa imi tina de cald nu sunt impermeabile si mustesc de apa. Imi simt mainile ude si reci, picioarele de asemenea si am o senzatie neplacuta, ca si cand as fi cazut imbracata intr-un lac cu apa rece. Grabesc pasul si imi continui drumul sub furtuna de zapada.
In Barafu Camp e vraiste, bietii carausi se agita din rasputeri sa instaleze corturile, dar e aproape imposibil sub navala de zapada ce cade peste lume. Cateva corturi au fost ridicate, cu chiu cu vai. Aud voci dintr-unul, ce ma striga pe nume: “Cami, tu esti? Vino la noi!” E Dan, adapostit impreuna cu Eugen si Ovi intr-unul dintre cele trei corturi pe care echipa noastra de insotitori a reusit sa le monteze. Ma inghesuiesc si eu acolo, cu hainele fleasca si bocancii plini de noroi. Mi-e frig si sunt uda pana la piele, noroc ca am un rand de pantaloni si sosete uscate in rucsac. Ma schimb in graba si astept sa fiu anuntata ca e gata si cortul meu. Acest lucru nu se intampla prea curand dar cand se intampla, ma bucur mult la ideea ca ma voi putea odihni putin inainte de a o porni in mijlocul noptii in ascensiunea finala, ceea ce avea sa fie cel mai greu lucru pe care l-am facut pana acum in viata mea.
In pregatire pentru aceasta, imi scot din rucsac toate lucrurile grele si netrebuincioase in urmatoarele zece ore. Imi las acolo doar sticlele cu apa, cateva energy bars, aparatul de fotografiat, baterii de schimb pentru lanterna si o pereche de sosete uscate, in caz ca va fi nevoie. Ma intind in sacul de dormit, imbracata, caci nu peste mult timp va trebui sa o pornim din nou. Ma gandesc: “Asta e, asta e momentul pe care l-am asteptat, motivul pentru care am strabatut atata cale pana aici. A venit vremea. E timpul. Curaj, Cami!” Simt o emotie puternica ce imi cuprinde toata fiinta ca un val de lacrimi ce nu se poate revarsa in afara. Nu e frica, nu e panica, doar fiori de gand. Si ca de obicei, nu adorm deloc.
La ora 11:30 PM se da startul. Ne intalnim cu totii in cortul cel mare pentru un ceai fierbinte si biscuiti uscati. Ni se recomanda sa nu mancam prea mult, nu ar fi indicat inainte de urcus. E tacere in cortul nostru, niciunul dintre noi nu simte nevoia de a vorbi. Afara furtuna de zapada s-a potolit, dar simti frigul patrunzand in cort prin cele doua capete deschise. E noapte adanca, intuneric total. Doar lanternele noastre purtate pe frunte aduc lumina in jur. O aud pe Xena panicandu-se, nu neaparat serios dar nici doar in gluma: “Muri, de ce m-ai adus aici? Ca sa imi pierd viata?” Parca asta sparge oarecum linistea neobisnuita asternuta intre noi si ne mai catalizeaza putin.
La miezul noptii o pornim in sir indian. Ne insotesc toti cei patru ghizi, Godi in frunte, Arsen la coada, astfel incat sa ne aiba pe toti in grija. Daca vreunul dintre noi e nevoit sa abandoneze, unul dintre ghizi va cobori cu el inapoi la tabara de baza.
Dar nu ne gandim la asta acum. Urcam in tacere, in intunericul total ce invaluie lumea. Mai bine asa, daca ar fi lumina si ne-am uita in sus, la muntele fara sfarsit ce se inalta pana la cer, cu siguranta ca ne-am simti descurajati si un pic speriati. Desigur, nu suntem singurul grup de turisti porniti sa cucereasca Kilimanjaro. Suntem zeci. In fata si in spatele nostru ard luminitele lanternelor purtate de acestia, ca un sirag luminos arcuit peste munte.
Ma simt bine. Urc cu mintea goala, fara sa ma gandesc la nimic. In urmatoarele sapte sau opt ore trebuie sa urcam sapte kilometri in lungime si o diferenta de nivel de 1,300 de metri. Din cand in cand inalt privirea si zaresc licarirea lanternelor celor care sunt inaintea mea. O cobor si vad luminitele celor care sunt in urma mea, ca niste licurici aprinsi in noapte. Cu totii urcam la pas incet, chiar foarte incet, ca sa ne conservam fortele si sa nu le epuizam inainte de vreme. Ele trebuie sa ne ajunga pana in varf si apoi la coborare. Toate acestea in urmatoarele ore, puse cap la cap. La coborare nu se gandeste nimeni. Doar urcusul e in mintea tuturor si telul final: Uhuru Peak, varful cel mai inalt al Africii.
Curand, observ ca Marius nu se simte bine din cauza altitudinii ridicate. Inainteaza cativa pasi, dupa care se sprijina in bete ca sa isi traga sufletul. Din cand in cand, usor ingrijorat dar foarte calm, Arsen ii ridica pleoapele si ii cerceteaza retina. “E inca OK”, spune el, si ne continuam drumul. Raman in spate cu ei doi in timp ce grupul nostru se indeparteaza incet.
In urmatoarele ore pentru Marius urcusul devine o lupta dura. Prezinta o durere acerba de cap si se simte golit de orice urma de energie, simptome clare ale raului de altitudine. Cu toate impotrivirile lui, Arsen ii ia rucsacul din spate ca sa il elibereze de o povara. Eu sunt inca bine, doar mainile simt ca imi ingheata incet si incep sa ma doara. Nu-mi trebuie nimic si, desi mi se aminteste frecvent sa beau apa ca sa nu ma deshidratez, nu pot sa ma conformez. Oricum, in sticlele mele apa e deja inghetata.
In jurul nostru toata lumea e epuizata. Toti urca foarte incet si se opresc la fiecare pas. Se scurg asa vreo trei, patru ore lungi si din ce in ce mai grele. La una dintre opririle noastre, Arsen imi spune ca trebuie sa o iau inainte caci daca continui sa merg la pasul acesta ca sa mergem impreuna, e posibil sa nu reusesc sa urc pana la capat. Din tonul lui inteleg ca, la cat de rau ii e lui Marius, nu crede ca are sanse sa ajunga pana sus. Pe mine insa va trebui sa ma dea in grija altui ghid, nu ma poate lasa singura pe munte. Ghizii nostri sunt cu mult inaintea noastra, alaturi de ceilalti din grup. Il striga pe unul ce trece pe langa noi, aparent un cunoscut de-al lui. De fapt, toti acesti ghizi se cunosc intre ei, chiar daca lucreaza pentru companii diferite.
Cand plec alaturi de Fred, ghidul meu de imprumut, sunt aproape sigura ca nu am sa il vad pe Marius in varf. Ma gandesc cu mahnire ca va trebui sa se intoarca la baza si cunoscandu-i ambitia si aspiratiile, lucrul acesta ma intristeaza nespus. Dar Arsen are dreptate, lupta continua si e foarte personala. Fiecare trebuie sa aiba grija in primul rand de propria-i persoana, caci reusita depinde numai si numai de fiecare individ in parte.
Fred este ghidul particular a lui Bjorn, un student tanar, aproape copil, din Stockholm, Suedia. Desi respiram cu dificultate din cauza efortului si e foarte greu sa schimbam cateva cuvinte caci orice conversatie e epuizanta, ne imprietenim repede, ca doi soldati pe front aflati amandoi de aceeasi parte a baricadelor. Aflu repede de la Bjorn ca a venit in Tanzania pentru trei luni ca sa faca munca voluntara si ca, asemenea bunicii si tatalui lui care in tinerete au urcat Muntele Kilimanjaro, la randul lui vrea sa continue traditia familiei. “Vom ajunge acolo impreuna. Vom reusi, n-am nici o indoiala!”, ii spun eu plina de siguranta si avant. Bjorn ma aproba cu entuziasm si aceasta declaratie, spusa cu voce tare intre doi frati de suferinta, capata greutate si ne da amandurora forte noi.
Curand insa, situatia se schimba brusc. Pe la 5,500 de metri simt ca toata vlaga se scurge din mine. Nu mai pot sa fac nici un pas, mi-e aproape imposibil sa inaintez. Nu am probleme cu respiratia, nu ma doare capul, nu ma simt ametita. Simt doar o oboseala grozava care se intinde pe mine ca plumbul si ma trage spre pamant. M-as intinde pe jos si as dormi, dar, asa cum ni s-a spus inca de la plecare, daca adormi aici vei dormi somnul de veci. Ma ingrijoreaza mainile care imi sunt bocna de frig. Mana dreapta ma supara mai ales si imi trece deodata prin minte un gand infiorator: daca imi degera degetele si vor trebui sa mi le taie? O data acest gand format, nu mai imi da pace. Bjorn incepe sa ramana in urma mea. Observ ca prezinta aceleasi simptome ca si mine, insa mult mai acute. In fruntea noastra, Fred ne indeamna la drum. Ne spune ca nu mai e mult pana la Stella Point (altitudine: 5,745 metri) si ca de acolo, in mai putin de doua ore vom fi la Uhuru Peak. De la Stella Point drumul spre varf e mult mai lin si mai usor de strabatut. Nu ma mai intereseaza ce spune Fred, nu imi mai pasa de nimic. Simt o sfarseala cumplita si o oboseala atat de grea cum nici nu mi-as fi inchipuit ca poate exista pe lume. Bjorn incepe sa se opreasca la fiecare doi pasi si ma opresc si eu sa il astept. Imi trece atunci pentru prima data prin minte ca nu voi ajunge in varf. Gandul acesta nici macar nu ma sperie si il accept aproape cu seninatate. Asta e, dupa atatea vise lucioase si declaratii zornaitoare in toate partile oricui era dispus sa ma asculte, nu voi fi in stare sa ajung in varf. Si stiu ca asta e singura mea sansa, ca niciodata altcandva nu voi mai incerca sa urc acest munte. Daca nu reusesc acum, nu voi reusi niciodata. Daca nu se va intampla acum, nu se va intampla niciodata.
Incep sa ma gandesc cu calm la posibilitatea intoarcerii. Dar gandul coborarii este la fel de imposibil ca si cel al continuarii urcusului. Ar presupune acelasi efort fizic iar eu nu mai am nici un pic de energie. In plus, intunericul din jur imi da fiori si stiu ca daca m-as intoarce ar trebui sa cobor singura, caci Fred nu este ghidul meu si nu ma poate insoti. Ma uit in spate la Bjorn si vad ca de-abia isi trage sufletul. Ii spun: “Nu mai pot. Ma gandesc sa ma intorc.” “Da, nici eu nu mai pot. Nu voi ajunge pana in varf. Poate ar trebui sa ne intoarcem.” Fred ne aude si se intoarce spre noi: “Inca putin, in zece minute ajungem la Stella Point. Trebuie sa ajungeti macar pana la Stella Point si de acolo putem sa facem cale intoarsa.” Nu il mai cred. Ne-a spus ca suntem aproape de Stella Point acum o ora si cand ma uit in sus privelistea imi da fiori. Zaresc un munte fara sfarsit pe care nu pot sa il birui. M-a invins si sunt gata sa accept infrangerea si sa depun armele. Sunt sigura acum ca Marius s-a intors din drum. Daca cu ore in urma el se simtea atat de rau cum ma simt eu acum, nu putea, era imposibil sa continue drumul.
E aproape ora 7 dimineata si pe creste se zareste o geana de lumina, ca o speranta subtire a unui nou inceput. Incet, incet, in jurul nostru apar zorile si aceasta lumina sfioasa a diminetii aprinde energii noi in mine. Cu ultimele forte, impreuna cu Bjorn ajung la Stella Point si ne trantim amandoi pe jos, epuizati, in zapada.
As putea spune ca aici intorc foaia si incep un nou capitol al acestui adevarat tur de forta. Cand m-am vazut sus la acele inaltimi si am cuprins cu privirea vasta intindere de alb din jur, haul de dedesubt pe care tocmai l-am strabatut si cerul de deasupra, care mi se pare acum atat de aproape, am stiut ca nu ma voi opri aici. Am stiut ca, absolut cu orice pret imi voi aduna toate energiile ce-mi curg prin vene si ma voi târi, de va fi nevoie, pana in varf. De asta am visat atatea luni cu ochii deschisi, pentru asta am venit aici. A abandona lupta nu mai e acum o optiune.
Imi iau ramas bun de la Bjorn si de la Fred (caruia ii strecor o bancnota de $10 in semn de multumire) si le spun ca ma duc mai departe. Bjorn e extenuat si nu mai are putere sa continue, dar ma gadesc ca e foarte tanar, ambitios si o va face altadata, cu siguranta.
Cu mainile inghetate imi scot din rucsac aparatul de fotografiat sa imortalizez momentul, sa fac fotografii cu noii mei prieteni si tovarasi de suferinta din noaptea ce tocmai s-a disipat ca un vis urat. Privirea imi cade pe grupul nou de oameni care tocmai ajung la Stella Point. Nu imi vine sa imi cred ochilor, dar uite-l pe Marius printre ei, insotit de Arsen! O bucurie mare ma cuprinde, imi vine sa chiui si sa cant. Nu mai sunt singura, putem face ultima parte de drum impreuna!
Si o facem cu greu, aproape tarandu-ne. Drumul e lin si urca usor in panta. Realizez, in betia oboselii ce stapaneste fiecare celula a fiintei mele, ca peisajul in jur e spectacular, unic pe pamant (dar suntem oare pe pamant sau mai degraba in cer?), ca nu multor oameni le e data in viata sansa de se afla in mijlocul acestei salbaticii albe, acestei puritati fara seaman. Zapezile de pe Kilimanjaro! Ne aflam in zona arctica, unde inca domnesc ghetarii vesnici. (Din nefericire, insa, dupa studiile actuale, vesnicia lor nu va mai dura mult, datorita incalzirii globale.)
Voi face o paranteza si voi spune ca ajunsa acasa, o prietena buna m-a rugat emotionata, dupa ce a vazut fotografiile mele din dimineata aceea de agonie si extaz: “Cami, te rog mult sa inchizi ochii si sa-mi spui ce ai simtit cand ai ajuns acolo sus, ce sentimente te-au stapanit?” Ai fi foarte dezamagita, draga mea, sa afli ca nu am simtit nimic decat o oboseala fara margini, ca vedeam tot ce era in jurul meu dar nu ma puteam bucura de acest cadou, de acest privilegiu, de aceasta vesnicie ce mi se oferea mie, o muritoare ajunsa nu stiu cum in aceasta imparatie nemuritoare, aceeasi si aici de cand lumea si pamantul? In imaginatia mea, anticipand aceste momente, plangeam de bucurie, imi sunam familia acasa si le strigam extaziata la telefon: “Sunt aici, pe acoperisul Africii, aproape de cer!”
Pe acoperisul Africii, aproape de cer
Din directie opusa vin siruri de turisti ce au ajuns la Uhuru Peak si acum fac cale intoarsa. Printre ei si cei din grupul nostru care, cu totii, au reusit sa urce pana la capat. Unii se intorc epuizati, dar cu bucurie pe fata si cand trec pe langa noi, ne incurajeaza plini de entuziasm: “Inca putin, nu mai e mult. Aproape ati ajuns, nu va lasati!” Altii se intorc ametiti, aproape lesinati si sprijiniti pe brate de prieteni sau tovarasi de drum. Un barbat dintr-un grup ma opreste si ma intreaba: “Parlez vous francais?” “Mais…oui”. “C’est pas si loin. Encore dix minutes.” Merci, monsieur, dar cele zece minute s-au facut treizeci pana cand am zarit in sfarsit semnul pe care, asa cum stiam deja demult, sta scris:
CONGRATULATIONS
YOU ARE NOW AT
UHURU PEAK TANZANIA 5895 AMSL
AFRICA’S HIGHEST POINT
WORLD’S HIGHEST FREE-STANDING MOUNTAIN
Un munte nu poate fi cucerit. El iti permite sau nu de a te afla acolo, de a ajunge pe culmile lui. E un privilegiu care ti se acorda, si acest lucru trebuie bine stiut si respectat de toti cei care se aventureaza la acele inaltimi.
La asta ma gandesc acum, intoarsa acasa. Cu recunostinta, ii multumesc muntelui ca ne-a lasat sa ajungem in varful lui, ca si-a oprit la timp furtuna de zapada si ne-a permis sa intram in imparatia inaltimilor sale.
Citeam undeva ca Muntele Kilimanjaro este un loc unde oameni obisnuiti vin sa realizeze ceva neobisnuit. Intre cer si pamant, intre agonie si extaz, iata-ma si pe mine aici, pe culmea Africii visurilor mele.
Cand te afli la aceasta altitudine, fiecare celula din corp iti striga sa renunti. Sa abandonezi lupta inegala, sa-ti odihnesti trupul istovit si mintea sleita. Nimic altceva pare ca nu mai conteaza: ambitii, orgolii, promisiuni. Cu toate acestea ceva nu te lasa sa te opresti aici. E o lupta cu tine insuti, o batalie apriga ce are loc in centrul fiintei tale, in mintea ce nu admite infrangere chiar daca puterile fizice s-au scurs de mult din tine.
Suntem aici, la Uhuru Peak. Am ajuns in punctul cel mai inalt al acestui continent. Simt mandrie, bucurie, entuziasm, fericire? Da, pe toate la un loc dar si o sfarseala grozava ce nu-mi permite sa raman aici mai mult decat cateva minute, atat cat pentru a face fotografiile ce vor ramane marturie peste timp.
Apoi o luam la fuga in jos. Da, fugim, aproape ne dam de-a dura la vale, in soarele aprig si orbitor ce s-a aprins peste lume, o data cu ivirea zorilor. Zapada s-a topit pe alocuri iar pe solul format din cenusa inchisa la culoare glisam ca si cand am schia cu viteza pe o partie de nisip. De data aceasta Arsen imi ia mie rucsacul, caci Marius si-a mai revenit si e acum in putere sa il care pe al sau. Mi-e cumplit de cald si imi scot unul cate unul straturile groase de haine.
In trei ore suntem in Barafu Camp si ne iese in intampinare unul dintre insotitorii nostri ce ne ofera suc rece de fructe. E animatie in campground, chiote, rasete, bucurie. Toti au revenit din morti, sunt destinsi, plini de verva si isi sarbatoresc galagiosi victoria.
Nu suntem lasati sa dormim. In doua ore trebuie sa ridicam tabara si sa o pornim din nou la drum. Inainte de caderea serii trebuie sa ajungem la Mweka Camp, ultimul loc de campare inainte de a ajunge inapoi la hotel in Moshi. Se situeaza la 3,100 de metri, deci trebuie sa coboram un kilometru si jumatate in altitudine si sa strabatem o distanta de 16 kilometri in lungime.
Drumul pana acolo este anevoios si-mi pare foarte lung. Il incepem sub rapaiala cristalelor de gheata care, ca de obicei, incepe sa cada peste noi fara veste, si il incheiem sub dusul unei ploi calde si perfide, ce transforma pamantul de sub picioarele noastre intr-o mocirla lipicioasa.
Pe drumul plin de hopuri pe care il strabatem aproape alergand, am ocazia sa vorbesc mai mult cu Godlisten. Imi spune ca are doi copii, o fetita de 12 ani si un baietel de 6. Fetita merge la o scoala particulara, undeva in alt oras iar el plateste pentru educatia ei $680 pe an, o suma enorma intr-o tara ca Tanzania. E foarte mandru de ea: vorbeste engleza chiar mai bine decat tatal ei si invata despre calculatoare. Pentru copiii lui isi doreste o soarta mai buna, vrea sa ii smulga din locul acesta unde singurul loc de munca mai rentabil e ca angajat al unei companii de turism ce conduce grupuri de aventurieri pe munte. Nu tine minte de cate ori a urcat pe Kilimanjaro: zeci de ori. E o munca grea, ce presupune atat efort fizic cat si zile sau chiar saptamani in sir departe de familie. Dar e recunoscator pentru sansa pe care o are. In lunile in care turismul se domoleste sau chiar se stinge complet, nu are nici un alt loc de munca, nici o sursa de venit. Pentru doua, trei luni pleaca la parintii lui, ce locuiesc intr-un sat mai indepartat si ii ajuta la munca campului.
Ne oprim cateva minute la un popas in care si-a facut loc, timid, un dram de civilizatie. De la o ghereta darapanata ne cumparam cate o sticla de Coca Cola rece, cu $5 sticla. Prinde bine dupa atatea zile de restriste in care am avut parte doar de apa fiarta si purificata cu pastile, tulbure si cu un usor gust de namol.
Aproape de seara ajungem extenuati la destinatie. Hainele, incaltarile imi sunt pline de noroi. Nu mai am nimic curat nici in rucsac, nici in geanta pe care o cara carausii. Ma simt murdara, naclaita, obosita si fericita. E timpul sa ne intoarcem la civilizatie.
Daca cineva crede ca am dormit in noaptea aceea dupa marsul infernal la care am fost supusi in ultimele zile, se inseala amarnic. De dormit nu am reusit sa dorm decat la hotel in Moshi, dar si acel somn a fost ceva ireal, un soi de moarte in care cadeam si din care ma smulgeam la fiecare doua ore. Un somn care m-a apasat, greu ca un bolovan imens rasturnat peste mine, un somn ciudat care m-a durut fizic si m-a obosit si mai tare.
Inainte de a pune punct primului capitol al acestei aventuri, trebuie sa mentionez ca echipa noastra de insotitori a fost formata din 43 de oameni: 33 de carausi, 2 bucatari, 2 chelneri, 2 asistenti de ghid, 3 ghizi si un lider de grup. Acesti oameni extraordinari au depus eforturi imense in a ne asigura tot confortul posibil in astfel de conditii extreme si a ne ajuta sa ne realizam visul de a strabate un munte de legenda si a ne depasi pe noi insine. Pentru toate acestea le multumesc tuturor din suflet si ii voi pastra mereu, cu recunostinta, in amintire.
La sfarsitul calatoriei noastre, asa cum se obisnuieste, fiecare din grupul nostru a contribuit o suma care s-a impartit intre cei 43 de insotitori, dupa functia si rangul fiecaruia. Se pare ca donatia noastra a fost generoasa caci am primit mii de multumiri din partea celor 3 ghizi si a liderului de grup, reprezentantii echipei tanzaniene. Am schimbat adrese de e-mail si continuam sa corespondam din cand in cand. Hillary ne-a trimis fotografii cu sotia si fetita lui, fotografii care m-au induiosat peste masura.
In ultima seara pe munte, s-au adunat toti cei 43 si ne-au cantat un cantec vesel, celebrativ, al carui refren imi rasuna si acum in minte: “Hakuna mátata, Hakuna matatá…”
Aici se incheie primul capitol al acestei aventuri. Intorc pagina catre urmatorul.
Safari
Zilele urmatoare petrecute pe continentul negru au avut un cu totul alt gust: al destinderii, al relaxarii dar si al incercarii de a cunoaste si a patrunde mecanismul vietii din aceasta parte indepartata de lume ce traieste sub un soarele fierbinte si adesea neprietenos.
Transcriu insemnarile scurte facute pe zile in jurnalul meu de calatorie:
Duminica, 21 Februarie
Astazi a fost prima zi de safari, in Arusha National Park. Grupul nostru a fost impartit in doua masini, 5 intr-una si 6 in cealalta. Am calatorit cu Raluca, Andrei, Dan, Ovi si Adi. Aceasta formatie se va pastra si in urmatoarele zile in care vom vizita alte parcuri nationale. Pe ambii nostri soferi ii cheama Henry. Ma intreb, este doar o coincidenta ori firma noastra de turism, Zara Tours, are o predilectie pentru acest nume? Just kidding.
Drumurile in Tanzania sunt rareori asfaltate. Aici se circula pe partea stanga, lucru pe care nu l-am stiut. Henry al nostru conduce foarte incet, adesea chiar suparator de lent. Ma intreb daca masina e de vina, o fi veche si nu trage cum trebuie, sau soferul este lent din fire si ii place sa faca lucrurile “polepole”? Celalalt Henry, un pic mai tanar, e mult mai iute. E de asemenea si mai vorbaret si mai simpatic.
In drumul nostru am vazut multa saracie. Oameni pe marginea drumului vanzand fructe (asa mormane de banane n-am mai vazut in viata mea!) sau manandu-si animalele cine stie pe unde. Am vazut si copii de-a lungul soselei, mergand in grupuri spre scoala. Sunt foarte frumosi, fetitele imbracate in fustite verzi, baietii in pantaloni lungi, toti avand pe deasupra un pulover visiniu. Culorile uniformelor difera insa de la un grup la altul. In spate au rucsăcele improvizate in care isi tin cartile si caietele. Merg incetisor si nu se grabesc. Ma intreb cat de departe trebuie sa ajunga. Nici un adult nu ii insoteste insa grupurile sunt destul de mari, intre 10 si 20 de copii de diferite varste. Puloverele lor au maneci lungi si ma intreb cum de nu le e cald. Eu innebunesc de cald si in maieurile mele subtirele.
Pe marginea soselei am zarit intins un barbat cu torsul gol. Nu-ti puteai da seama daca doarme un somn adanc sub soarele toropitor al dupa amiezii sau s-a cufundat in somnul de pe urma. Deloc surprinzator, nici una dintre masini nu a oprit sa verifice daca omul e bolnav, daca are nevoie de ajutor. Se pare ca nimanui nu-i pasa.
In Parcul National Arusha am vazut multe animale, insa cel mai mult m-a impresionat dansul girafelor. Intr-o zona cu tufisuri dese am zarit vreo 6 girafe, inalte, subtiri, gratioase. Ne-am oprit indelung sa le privim din masina, fascinati de tandretea pe care o manifestau intre ele. Isi unduiau gaturile nesfarsite, si-l impleteau unele cu altele intr-un dans ireal, plin de dragoste si afectiune. Am fost si martora si intrusa unor clipe de absoluta frumusete si gingasie manifestata intre niste animale salbatice intr-o indepartata savana africana. Animale salbatice? Nu mai sunt asa sigura…Noi, oamenii, am putea invata ceva de la ele.
Luni, 22 Februarie
Henry ne-a spus ca varsta unei girafe se poate citi dupa intunecimea petelor de pe corpul ei. Cu cat girafa este mai batrana, cu atat petele ei sunt mai inchise la culoare.
Noaptea trecuta am fost cazati la un hotel luxos din Arusha. Cand spun luxos ma refer la standardele vestice, nu cele africane. Camera mea era un apartament cu etaj, un soi de loft aflat la etajul trei al hotelului, care era si ultimul. Are o bucatarie mare cu un tavan foarte inalt. In aceasta, un intreg perete, de la un capat la altul, era alcatuit dintr-un geam imens, acoperit de o draperie verde ce cadea in falduri grele pana la pamant. Dormitorul principal avea un pat imens, lat cat camera si un cufar mare din lemn pe post de noptiera. Perdele grele de matase aurie, legate cu ciucuri de catifea acopereau fereastra de deasupra patului. In hol, langa canapeaua de piele galbena se afla o pendula antica, minutios lucrata, din lemn inchis la culoare. La etaj, pe un soi de platforma de lemn deschisa, se mai afla un pat si o masuta rotunda cu un telefon. Baia, foarte curata si eleganta, era placata cu dale de gresie caramizie.
Hotelul era construit in stil islamic, cu opulenta si decor greu, incarcat. M-am simtit acolo un pic ca intr-un palat din “O mie si una de nopti”. Hotelul acesta, in care eram printre putinii oaspeti, mi s-a parut jignitor comparativ cu mizeria si saracia ce il inconjurau. O oaza de bogatie intr-un desert de nevoi. Din cand in cand, saracia de afara patrundea si aici, cand se oprea curentul electric pentru cateva minute, ca sa iti aduca aminte ca totul merge cu greu, pe sponci, in Tanzania.
Astazi a fost o alta zi de safari, de data aceasta in parcul national Lake Manyara. Mi-a placut mult inscriptia de la intrarea in parc, pe care statea scris:
Remove nothing from the park except:
Nourishment for the soul,
Consolation for the heart,
Inspiration for the mind.
Am vazut si fotografiat aici mai multe animale decat ieri. M-au impresionat pasarile flamingo, pe care le-am vazut de la departare, colorand lacul in roz. Drumul pe care il urma masina noastra nu se apropia foarte tare de lac, astfel incat a trebuit sa ne multumim cu o vedere de la distanta. Un lac albastru cu pete roz, aceasta este imaginea pe care o am si acum in minte. Parca ar fi fost o pictura impresionista. Un grup de girafe s-a plimbat elegant si agale malul lacului, completand privelistea. Ce frumoasa e viata…
Seara am ajuns in Karatu Village si am fost cazati la hotelul Highview. Vom petrece aici doua nopti, ceea ce e bine, caci pot sa imi spal cateva tricouri si o pereche de pantaloni care vor avea timp sa se usuce in doua zile. Desi e foarte cald, atmosfera in camerele de hotel e umeda, inabusitoare.
Highview Hotel este cocotat pe o colina si de la etajul unu al camerelor noastre o panorama splendida se deschide privirii. Imi place aici, izolati cum suntem de forfota orasului.
La hotel lucreaza cativa Maasai ce ajuta turistii la caratul bagajelor. Sunt imbracati in straiele lor trditionale, shuka, un soi de patura visinie cu dungi albastre pe care o poarta ca o toga, prinsa pe umar. La gat si pe brate au podoabe lucrate de ei din margele colorate.
Marti, 23 Februarie
Cei din masina cealalta sunt mult mai multumiti de Henry al lor decat noi de Henry al nostru. Eu nu am nimic cu Henry al nostru, dar Adi e mereu suparat pe el ca porneste masina pe nepusa masa exact cand el sta sa faca o fotografie grozava si nu trebuie miscat. Adi poseda o aparatura fotografica impresionanta. Pe una dintre ele eu am denumit-o tunul. Este un obiectiv urias, lung cat un brat de al meu.
In drum spre Ngorongoro Conservation Area ne-am oprit la un supermarket. Eu am intrat in el doar cateva minute, de curiozitate, desi nu aveam nimic de cumparat. Marfa saraca si de proasta calitate aruncata de-a valma pe rafturi prafuite. Am iesit si m-am asezat pe o banca in curtea magazinului. Dincolo de gardul de metal albastru ce ma separa de clocotul strazii am urmarit miscarea ei, oamenii, mi-am inchipuit vietile lor grele din gesturi marunte, priviri, vesminte sarace. Era fascinant sa ii privesc. Si mai ales, era in regula sa ma uit la ei dincolo de gard, ca si cand le priveam vietile pe un ecran. Nu ma aflam acolo in mijlocul lor, nu faceam parte dintre ei, eram un simplu spectator. Din nou am avut senzatia ca dincolo de gardul albastru de metal se desfasoara o alta lume, neinchipuita pana cum pentru mine, de existenta careia eram surprinsa, speriata si infinit de trista. Ce bine, ce usurare, m-am gandit cu lasitate, ca nu m-am nascut aici in mijlocul acestei saracii fara speranta.
Am avut o zi plina. In Ngorongoro Conservation Area am vazut si observat in habitatul lor natural puzderie de animale. Craterul Ngorongoro este caldarea imensa a unui vulcan ce a explodat acum doua sau trei milioane de ani. Are o adancime de 610 metri si o suprafata de 260 de km2. In crater locuieste o populatie de circa 25,000 de animale mari si tot aici se gaseste cea mai mare densitate de mamifere de prada din Africa.
Inainte de a cobori in crater, cei doi Henry ne-au oprit sa il zarim de sus, panoramic. A fost o priveliste impresionanta, inconjurat cum era de peretele muntos al vechiului vulcan. Ne aflam deasupra norilor, ce pluteau linistiti si netulburati de langa noi pana in departari. “Uitati cum dorm norii pe varful muntelui”, a zis deodata Dan, cu privirea pierduta in zare.
Peste putin timp Henry al nostru a trebuit din nou sa opreasca masina in fata unei mici gherete ce strajuia intrarea in parc, pentru formalitatile de rigoare. Cativa Maasai au inconjurat imediat masina, aratandu-se la geamuri cu fel de fel de podoabe de vanzare. Am cumparat cateva siraguri de margele colorate pentru prietenele mele de acasa.
Se spune ca pentru ca un safari sa fie complet, trebuie sa vezi neaparat cele cinci mari animale ale Africii, “The Big Five”: elefantul, rinocerul, bivolul, leul si leopardul. Termenul de “The Big Five“ a fost dat pe vremuri de vanatorii de animale si nu se refera la marimea lor ci la dificultatea de a fi vanate.
Le-am vazut pe toate cinci aici, in mediul lor. Am petrecut aproape o zi intreaga strabatand caldarea craterului de la un capat la altul. M-am entuziasmat grozav cand, la intrarea in crater, ne-a iesit in cale o familie de zebre zglobii ce s-au lasat fotografiate cu nepasare, ba as zice, chiar cu oarecare curiozitate. Mai tarziu am descoperit ca zebrele erau literalmente pe toate drumurile si mi-am mai pierdut din interes.
Am vazut elefanti, lei, girafe, antilope gnu, gazele, rinoceri, hipopotami, gheparzi, hiene, struti si un lac intreg acoperit de fulgurarea roz a pasarilor flamingo. Ca intr-un joc mi-am adus aminte de o carticica pe care am citit-o in clasele primare si a caror descrieri amuzante de animale, in versuri scurte, mi-au ramas si-mi vor ramane probabil mereu inscrise in minte:
“Zebra cu picioare lungi si cu pijama in dungi.”
“Cangurii cu mic cu mare, n-au un ban in buzunare.”
“Ursul alb cu puii lui care cam umbla hai-hui.”
“Un soricel lasa-l sa traiasca si el.”
Desigur, cangurii si ursii albi nu au nici o legatura cu Africa si cu Ngorongoro (poate cativa “soricei lasa-i sa traiasca si ei” locuiesc si in savana) dar versurile acestea vesele mi-au dat un impuls copilaresc si m-au facut sa compun si eu in joaca altele, mai la obiectul zilei:
"Elefantul trompa mare toata ziua sta la soare."
"Hipopotamul mocirlos, irascibil si furios."
“Girafele cu gaturi lungi, si de vrei nu le ajungi.”
La vremea pranzului ne-am oprit langa un lac, mai degraba o balta intinsa, din care, ocazional, isi scoteau capetele butucanoase niste hipopotami, ca sa traga cu ochiul la ceea ce se intampla afara. Mi-au venit in minte doua versuri dintr-o carte in limba rusa, pe care tatal nostru ne-a citit-o in repetate randuri, mie si sorei mele, cand eram copii. Cumva, acele versuri in ruseste mi-au ramas agatate in memorie, desi cunostintele mele de limba rusa sunt foarte sarace. Suna cam asa: “Neliohkaia eta rabota, tascit iz balota beghemota”. Traducere: “este greu sa scoti hipopotamul din balta”. Si cum Andrew tocmai trecea pe langa mine (Andrew vorbeste destul de bine ruseste; s-a nascut in Ucraina si familia lui a emigrat in Canada cand el avea vreo zece ani) nu m-am putut abtine sa ii recit faimoasele doua versuri care mi-au incantat copilaria. A inteles si a ras. Am ras si eu gandindu-ma ca din toate ocaziile posibile si din toate locurile de pe pamant, acesta este probabil cel mai potrivit pentru recitarea poezioarei mele.
Drumul pe care l-am urmat la iesirea din parc ne-a dus pe taramul uitat de timp. Am iesit parca din prezent si am intrat intr-o liniste incremenita desirata pe alocuri doar de zumzetul constant a mii insecte nevazute. Copacii grosi si batrani de cand e lumea pe care i-am intalnit in drumul nostru m-au azvarlit cu gandul departe in negura vremii, m-au rupt de prezent si m-au proiectat intr-o lume de poveste in care am devenit, printr-o minune, spectator. Ma asteptam sa vad, rasarind dintr-un colt de padure, trupul masiv al vreunui dinozaur ce isi urmeaza drumul cu lentoare, indiferent la prezenta noastra, oameni din secolul XXI, intrusi in lumea lui. Pentru mine, aceasta incursiune in timp a fost partea cea mai frumoasa a orelor petrecute in savana africana.
Ziua de astazi a fost ca un joc de lumini si umbre. Prima ei jumatate a fost partea frumoasa, de lumina. La intoarcerea la hotel am avut parte de o experienta foarte trista.
Fiecare dintre noi a adus cu sine de acasa lucrusoare pentru copii, fie de la copiii nostri, fie cumparate special pentru a le darui celor mai putin favorizati de soarta de pe continentul african. Cei doi Henry ne-au spus ca nu ne putem opri oriunde spre a imparti darurile copiilor de pe strada, caci parintii acestora nu incurajeaza deloc aceasta practica. Ei nu doresc ca odraslele lor sa prinda obiceiul de a alerga pe sosele in fata masinilor de turisti asteptand sa primeasca cadouri. Lucru care, auzindu-l, m-a umplut de apreciere pentru acesti parinti nevoiasi, dar care se gandesc in primul rand la educatia si la binele copiilor lor.
Asa incat, ne-au sfatuit Henry ai nostri, singura modalitate de a ajuta este de a merge la un orfelinat. Din nefericire, sunt incredibil de multe orfelinate pe aici. Le-am tot vazut din mersul masinii si m-am intrebat cum de exista atat de multi copii fara parinti. Unii au parinti, ne-a spus Henry, dar sunt abandonati de acestia din cauza saraciei sau a bolii. Africa subsahariana este decimata de SIDA, aceasta boala necrutatoare de care oamenii de aici, asa lipsiti total de educatie cum sunt, nu stiu sa se fereasca.
In Karatu Village, pe drumul ce urca domol colina catre hotelul nostru, se afla un orfelinat. Aici am poposit in aceasta dupa amiaza, dupa o portie de safari plina de bucuria savanei imbratisata de soare. In cladirea de piatra cu fatada vopsita intr-un roz nedefinit isi duc existenta 51 de copii. Ii ingrijeste Mama Wara, o negresa inalta cu trup plin si cu un suflet de aur. Ea ne-a prezentat copiii, ne-a facut turul orfelinatului si ne-a raspuns la intrebarile pe care ne era greau sa le punem, asa cum eram, cu inima stransa. Aceasta lacas al sufletelor singure si abandonate a fost infiintat de Mama Wara cu 15 ani in urma. Supravietuieste exclusiv din donatii, guvernul nu are nici o implicare in finantarea lui. Copiii locuiesc in dormitoare in paturi de lemn suprapuse. Intr-unul din ele am numarat 12 patuturi. Sunt draguti si veseli, ca toti copiii, caci nu stiu si nu inteleg ca soarta nu le-a fost prielnica, ca nu au cu adevarat un camin si parinti ca alti copii. Locul acesta este tot ce stiu, tot ce cunosc, toata lumea lor. Caminul lor. Mama Wara si o alta negresa mai tanara care o ajuta sunt parintii ce au grija de ei si ii iubesc, pe fiecare in parte. Din cei 51 de copii, 7 sunt seropozitivi. Ce se va intampla cu ei cand ii va lovi boala? Nu vreau sa stiu, nu vreau sa ma gandesc. Ce se va intampla cu acesti copii cand vor depasi varsta de 14 ani si nu vor mai putea locui la orfelinat? Vor fi azvarliti in lume, sa traiasca pe cont propriu, asa cum s-o pricepe fiecare, asa cum le-o fi norocul care pana acum, nu s-a aratat prea favorabil.
La orfelinat am intalnit-o pe Barb, o americanca din New York, venita cu fata ei in varsta de 17 ani in Tanzania pentru a ajuta copiii de la orfelinat si a voluntaria la ingrijrea lor o saptamana din concediul ei. A sosit cu bani stransi din donatii de la prieteni ca sa cumpere pentru acesti copii nefericiti saltele si alte lucruri trebuincioase unui trai mai decent. Era plina de lumina si voie buna aceasta femeie pe care nu am sa o uit vreodata.
Vizita la acest orfelinat a facut ca ineditul orelor petrecute la Ngorongoro sa dispara ca un fum. Ajunsa la hotel, in camera ce mi se pare deodata imparateasca, am trimis acasa un mesaj cu cateva cuvinte: “Astazi printre altele am vizitat un orfelinat. Din 51 de copii, 7 erau seropozitivi. Maine zburam in Zanzibar. Love, Me.”
In seara aceasta nu mai am pofta de nimic. M-am retras devreme si voi incerca sa adorm si sa uit.
Miercuri, 24 Februarie
Zilele trecute Henry ne-a aratat kraal-uri, asezari imprejmuite unde locuiesc Maasaii. Kraal-urile sunt construite circular si sunt inconjurate de garduri impletite din lemn spinos de acacia, pentru a impiedica leii sa atace animalele domestice. Barbatii Maasai au responsabilitatea de a ridica gardurile in jurul kraal-ului si a asigura securitatea comunitatii, in timp ce femeilor le revin sarcini gospodaresti: construirea caselor, alimentarea cu apa si lemn de foc, mulsul animalelor de lapte si prepararea mancarii pentru intreaga familie. Inkajijik-urile (cuvantul maasai pentru casa) au forma cilindrica si sunt facute din noroi, bete, iarba, balegar si urina animala. Sunt stramte - de 3 X 5 metri - si scunde, in jur de un metru si jumatate in inaltime. Un kraal este in general locuit de o singura familie care poate fi foarte numeroasa. Cu cat un Maasai este mai avut (bogatia lor se masoara in numarul de animale pe care le poseda) cu atat mai multe neveste isi poate permite sa aiba. El locuieste singur intr-un inkajijik in timp ce fiecare sotie in parte si copiii pe care ii are stau separat, intr-un alt inkajijik.
L-am intrebat pe Henry cati Maasai locuiesc in Tanzania, dar nu a stiut sa-mi spuna. E un numar greu de determinat, mai ales ca recensamintele nu sunt bazate aici pe etnicitate. Pe de alta parte, Maasaii insusi fac greutati guvernului la vremea recensamantului, unii nedorind sa fie numarati, altii in schimb numarandu-se de zece ori. Estimativ, numarul Maasailor ce locuiesc in Kenya si Tanzania este de 1 milion.
Astazi am petrecut cateva ore in Tarangire National Park. Am vazut aici o multime de copaci stranii, inalti si puternici, de pe crengile carora atarnau niste fructe ciudate, ca niste carnati suspendati cu sfoara. Henry ne-a spus ca se numesc “sausage trees” (copacul cu carnati) si ca fructele lui, carnatii pe care ii vedem atarnati de crengi, nu sunt mancati decat de babuini, aceste maimute obraznice cu ale caror grupuri galagioase am dat de multe ori nas in nas in ultimele zile.
Nu stiu daca pot sa iau de buna tot ce ne spune Henry. L-am intrebat care e numele unui copac cu flori rosii, pufoase si manunchiuri de frunze subtirele, asemanatoare celor de salcam. Au urmat cateva clipe de tacere dupa care ne-a raspuns: “Christmas tree”. Judecand dupa pauzele de gandire atunci cand il intrebam ceva, am impresia ca inventeaza denumiri. Suspiciune care mi s-a confirmat, cand am vazut pe un pliant denumirea corecta a copacului cu flori rosii: Flamboyant tree.
Parcul Tarangire era plin de baobabi masivi cu trunchiuri groase ce incapsuleaza sute de ani de existenta. Legenda spune ca Baobabul l-a maniat foarte tare intr-o zi pe Dumnezeu. Pentru a-l pedepsi, acesta l-a aruncat pe pamant si l-a plantat cu capul in jos. De aceea trunchiul si ramurile lui grele si contorsionate - radacini crescute in aer - se intind disperate la cer, spre a cere iertare...
M-am gandit intens la Micul Print si la pericolul baobabilor pe micuta lui planeta. Din cauza lor trebuia sa fie mereu atent la orice grăunte adus din spatiu de vanturi, caci daca o sămânţa de baobab s-ar fi prins in solul planetei lui atat de mici, ar fi crescut si ar fi crescut pana cand intreaga planeta ar fi fost un baobab urias. Iar apoi, din cauza radacinilor din ce in ce mai mari si mai puternice ale copacului intrus ce nu si-ar fi oprit cresterea, planeta s-ar fi transformat in praf si pulbere. Si apoi…n-ar mai fi fost nimic. Nici Micul Print, nici rasul lui cristalin “ca un milion de clopotei ce stiu sa rada”, nici trandafirul lui plin de ifose, nici oiţa din cutiuta de carton. Parca il auzeam pe Antoine de Saint-Exupéry, din paginile cartii: “Enfants! Faites attention aux baobabs!”
In dupa amiaza aceasta am zburat din Arusha in Insula Zanzibar. Suntem in Stone Town, orasul in care s-a nascut Freddie Mercury. Stone Town este inima Zanzibarului, zona veche a capitalei insulei, Zanzibar City. De cateva sute de ani putine s-au schimbat aici. Arhitectura locala incorporeaza elemente africane, arabe, persane, europene si indiene, care ii dau acestui oras un aer exotic si atemporal.
Noaptea aceasta o petrecem la Princess Salme Inn, un han situat la cativa metri departare de piata de peşte. E coplesitor de cald, nici un fir de adiere nu se simte in aerul care e parca solidificat, incremenit in timp. Mirosurile fetide de gunoi si peşte incalzit la soare fac aerul de nerespirat. Cand am ajuns aici, cu totii am fost surprinsi de cladirea darapanata si mizera in care aveam sa ne petrecem noaptea. Chiar am facut haz in gura mare vajaind pe scari de la un etaj la altul, amuzandu-ne copios de ineditul situatiei. Pana cand am zarit-o pe una dintre cele doua femei care administreaza locul, Gertrude, ce statea cu un copil in brate si se uita la noi cu un zambet binevoitor si cald pe fata. M-a intrebat fericita: “Va place hanul nostru? Sunteti multumiti de camere?” M-am simtit deodata rusinata de comportamentul nostru. Ea luase toata harmalaia pe care o faceam drept un semn de apreciere si deodata am realizat ca in acest oras uitat de timp hotelul nostru este o oaza de comfort, un nivel de nou si civilizatie de care multi dintre localnici nu au parte. In Zanzibar sistemul electric a picat acum cateva luni si insula functioneaza pe generatoare electrice. In hanul acesta avem parte de camere cu paturi curate, cu toalete individuale si de bunavointa nedisimulata a celor doua femei ce il intretin: Gertrude si Jemima. Nici nu imi doresc mai mult.
Joi, 25 Februarie
Ieri seara am luat cina pe terasa la ocean a restaurantului Freddie Mercury, in centrul orasului. Intorsi la hotel, am petrecut cateva ore minunate pe acoperisul cu un aer romantic, amenajat cu canapele moi, mese, chiar si cu un calculator legat la Internet care, nimic surprinzator aici, nu functiona. De pe acoperis poti cuprinde cu privirea pe o latura oceanul, pe celelalte multimea de cladiri batrane, innegrite de timp, ce alcatuiesc aceasta parte a orasului.
Dimineata aceasta am luat micul dejun tot pe acoperis. O femeie tanara ce nu vorbea deloc engleza ne-a facut oua prajite pe o plita hodorogita, in bucatarioara amenajata sumar intr-un colt al acoperisului.
Ne aflam acum in Paje By Night, o statiune micuta la ocean. Proprietara este o italianca de varsta medie, aferata si cu infatisare neprietenoasa. Sunt multi europeni ce isi petrec vacanta aici, cei mai multi dintre ei italieni. Am cunoscut si o familie cu cinci copii venita tocmai din Australia.
La o aruncatura de bat de bungalourile noastre se desfasoara o plaja nesfarsita scaldata de apele turcoaz ale Oceanului Indian. Apa oceanului este atat de calda, incat nu iti poti gasi in ea refugiu cand fierbinteala soarelui devine de nesuportat. A zis bine Raluca, cand am pasit impreuna in ocean: “Ma simt ca un morcov in ciorba”. Da. Si eu.
Vineri, 26 Februarie
Ultima zi pe continentul negru. Maine grupul se destrama si fiecare zboara acasa, in colturi diferite de lume.
In aceste ultime doua saptamani am invatat mai multe despre mine si lumea din jur decat in ultimii doi ani de viata cocolosita, traita in cercul stramt al existentei mele. Mi-e un pic teama de aceasta intoarcere la realitate.
Ieri Aisha si Sofia, doua localnice intalnite pe plaja, mi-au facut codite impletite pe care mi le-au impodobit cu margelute colorate. Toata procedura a durat trei ore. M-au dus intr-un mic adapost din nuiele impletite si m-au asezat pe jos, cu capul in poala Aishei. Vorbeau continuu intre ele si imi vorbeau si mie, desi nu intelegeam o iota din ce spuneau. M-au impresionat mult aceste femei, felul lor afectuos de a ma mangaia de cate ori faceam o grimasa de durere. Sofia imi atingea fata cu mainile ei negre, umede si trudite, asa cum mangai obrazul unui copil atunci cand e trist si il doare ceva. N-am simtit nici o clipa repulsie ori recul interior, doar tandrete fata de aceste femei a caror lume e atat de departe de a mea.
De la doi Maasai tineri care vindeau podoabe pe plaja am cumparat un sirag de margelute colorate pe care mi l-am prins la glezna dreapta. Ma plimbam singura pe mal in arsita cotropitoare cand i-am vazut apropiindu-se de mine. Aveau zambete frumoase si calde, mi-au intins prietenosi mana si s-au prezentat. Pe unul il chema Daniel, pe celalalt Samuel. Erau doi baieti frumosi, inalti si subtiri, invesmantati in straiele lor traditionale de culoare rosie cu dungi albastrii (shuka). Fiecare purta la mana dreapta o bratara foarte lata, impletita din margele albe, ce le acoperea bratul pana aproape de cot. Au pus repede pe nisip o naframa pe care au desfasurat toate podoabele de vanzare. Cand le-am spus ce-mi doresc, Daniel s-a apucat febril sa imi impleteasca un sirag. Mi-au spus ca mai stau pe aici, aciuiti la Paje By Night inca doua saptamani, dupa care se intorc pe continent. Erau de prin partile Arushei. Amandoi vorbeau bine engleza si am vazut ca le-a facut placere intalnirea cu mine si conversatia prietenoasa.
Duminica, 28 Februarie
Am ajuns in sfarsit acasa, in Toronto, dupa 30 de ore de zbor si asteptari prin aeropoartele lumii.
In avionul ce zbura de la Nairobi la Londra am stat langa o femeie inca tanara, dar care isi acoperea tineretea cu haine lungi si largi, in culori terne. Am stiut imediat de ce venise in Africa, cand i-am vazut chipul bland, luminat de un zambet venit din inima. Era misionara si in ultimele saptamani strabatuse trei tari africane cu ajutoare pentru cei napastuiti.
N-am avut parte de un zbor foarte lin, avionul nostru a fost zguduit in repetate randuri si destul de puternic de turbulente si goluri de aer. De fiecare data cand incepeau zgaltaieturile, femeia din dreapta mea isi facea repede semnul crucii si isi impreuna mainile a rugaciune. Incercam sa dorm si o zaream prin ochii intredeschisi cum isi miscă buzele si il roaga pe Dumnezeu sa ii fie alaturi. M-am simtit deodata cufundata in apele calme ale increderii absolute ca Dumnezeu e cu ea, e cu noi, ca o aude si o tine aproape, caci ea e fiica lui si a pornit in lume sa faca bine. Iar binele intotdeauna trebuie rasplatit cu bine.
Cu sufletul potolit si linistit ca cineva vegheaza cu grija asupra noastra, m-am lasat in sfarsit cuprinsa de toropeala somnului care m-a ocolit atatea zile la rand. In fata mi-a aparut chipul bland al carausului de la marginea drumului si parca i-am auzit glasul blajin: “Hakuna matata, my friend. Hakuna matata.”